euforizante, ca sa mai protestez. Nu era mare lucru sa mi-l fi pus la loc. Comutatorul era in stanga mea, iar maneca stanga a costumului meu de presiune era goala.
Urmatoarea perioada, lunga cat zece ani, am petrecut-o dezlegandu-ma cu o mana, apoi am trait un cosmar lung cat douazeci de ani plutind in jur pana sa-mi gasesc punctul stabil, iar din acel loc sa-mi dau seama prin pipait unde este comutatorul. Compartimentul era rotund, cu un diametru de doi metri, dar mi se parea mai mare decat Domul vechi, datorita caderii libere si a beznei. L-am gasit, pana la urma. O, Bog, aveam lumina!
(Nu ma intrebati de ce. cosciugul meu plutitor nu avea cel putin trei sisteme de iluminat, care sa fi mers toate trei. Obisnuinta, probabil. Un sistem de iluminat implica un comutator care sa-l comande, niet? Chestia asta fusese construita numai in doua zile, bine ca functiona si comutatorul).
Cum am avut lumina, spatiul deveni extrem de neincapator, claustrofobic. M-am uitat la profesor.
Parea mort. Avea si de ce, saracul. Il invidiam pentru starea lui, dar trebuia sa-i verific pulsul, respiratia, sa ma asigur ca nu i se intamplase nimic rau. Iar am fost stingherit in miscari, nu doar pentru ca aveam un singur brat. Incarcatura de grau fusese deshidratata si depresurizata inainte de incarcare, ca de obicei, iar celula asta ar fi trebuit sa fie presurizata, nu era mare lucru, era nevoie doar de un tanc de aer. Costumele noastre de presiune trebuiau sa ne asigure necesitatile vitale, cum ar fi respiratia, timp de doua zile. Dar chiar si cel mai confortabil costum de presiune este mai bun in aer decat in vid, iar eu trebuia sa ajung la pacientul meu si nu aveam libertate in miscari. Nu puteam. Nu aveam nevoie sa-mi deschid casca ca sa stiu ca tubul de otel in care eram incarcerati nu avea aer respirabil, am stiut asta imediat dupa felul in care-mi simteam costumul de presiune. Sigur, medicamentele pe care le aveam pentru profesor, stimulatori cardiaci si altele, erau sub forma de fiole si puteam sa i le injectez prin costum. Dar cum sa-i verific pulsul cardiac si respiratia? Costumul lui de presiune era modelul cel mai ieftin de pe piata, care se vindea lunarilor neobisnuiti cu drumurile si cu calatoriile. Nu avea afisaj electronic.
Gura profesorului era cascata, iar ochii se holbau inainte. Gata, a murit, mi-am zis. Nu mai era nevoie sa-l examinez, dincolo de aceste semne vizibile, se eliminase singur. Am incercat totusi sa-i iau pulsul la gat, dar ma impiedicam de casca lui.
Cei care ne-au construit sicriul plutitor au avut grija sa puna si un program cu ceas. Dragut din partea lor. Eram plecati de patruzeci si opt de ore conform planului, iar in trei ore trebuia sa primim lovitura de gratie care ne va plasa pe orbita de aterizare din jurul Pamantului. Apoi, dupa doua rotatii, sa zicem inca vreo trei ore, ar trebui sa inceapa programul de aterizare — daca Centrul de control la sol de la Poona nu-si schimba parerea si nu ne lasa pe orbita, de izbeliste. Era putin probabil sa se intample asta. Mi-am amintit ca cerealele nu sunt lasate sa stea in vid mai mult decat e necesar, pentru ca se pot transforma in pudra de grau, un fel de faina de calitate inferioara, sau in floricele, ceea ce nu numai ca le scade valoarea, dar, daca se intampla asa ceva, cutia asta de tabla poate exploda ca un pepene. Nostim, nu? De ce ne-or fi impachetat la un loc cu cerealele? De ce nu cu o incarcatura de pietre, care n-ar fi fost afectata de vid?
Aveam timp sa ma tot gandesc, dar mi s-a facut o sete teribila. Am luat doar o sorbitura, pentru ca nu vroiam sa ma prinda o gravitatie de 6g, la franare, cu vezica plina. (Nu aveam de ce sa-mi fac griji, fusesem echipat cu un cateter. Ei, dar nu stiam asta).
Cand mai aveam doar putin timp pana la aterizare, m-am gandit ca nu ar strica sa-i administrez profesorului o doza din medicamentul care se presupunea ca l-ar fi ajutat sa suporte acceleratia puternica. Apoi, dupa ce aveam sa intram pe orbita de aterizare, aveam sa-i dau si un stimulator cardiac — din moment ce parea ca nimic nu-l poate aduce intr-o stare mai rea decat cea in care era deja.
I-am dat primul medicament, apoi m-am chinuit sa intru din nou in legaturi cu o singura mana. Mi-a parut rau ca nu stiam numele individului care mi-a facut bucata, l-as fi injurat mai cu foc.
10g te introduc pe orbita de aterizare in jurul Terrei doar in 3, 26x10 la puterea a saptea microsecunde. 10g sunt de zece ori mai mult decat i se poate cere sa suporte unui om, care e un saculet fragil de protoplasma. Sa zicem treizeci si trei de secunde. Pe onoarea mea, strabunica din Salem a avut de indurat o jumatate de minut si mai ingrozitoare cand a fost obligata sa danseze goala in fata publicului.
I-am dat profesorului stimulatorul cardiac si m-am framantat trei ore daca sa ma droghez sau nu, ca profesorul, pentru faza aterizarii. Pana la urma, m-am hotarat sa n-o fac. Drogul, pe care l-am primit la catapultare, nu mi-a fost de nici un folos, ba mai mult, mi-a creat niste probleme cumplite — un minut si jumatate de nefericire si doua zile de plictiseala au fost inlocuite cu un secol de cosmaruri infernale. Daca minutele aterizarii aveau sa fie ultimele mele clipe de viata, eram hotarat sa le traiesc lucid. Oricat de rele aveau sa fie, erau ale mele si nu vroiam sa renunt la ele. Au fost rele, intr-adevar. 6g nu se simt mai usor ca 10g, ci mai rau. La 4g nu e nici o usurare. Apoi am simtit o lovitura mai tare. Dupa care brusc am ajuns iar in cadere libera. Doar cateva secunde. Apoi a venit impactul cu solul, o izbitura dura pe care am simtit-o cu tot trupul, pentru ca am primit-o in chingi si nu in captuseala, intrucat am cazut cu capul inainte. Totodata, si nu cred ca Mike si-a dat seama de asta, dupa scufundare am revenit la suprafata si am fost din nou izbiti foarte tare inainte sa ajungem sa plutim. Asa o numesc pamantenii, plutire, dar nici gand de asa ceva in cadere libera. O faci la 1g, de sase ori mai mult decat normal si apar niste miscari laterale tare ciudate. Niste miscari cat se poate de ciudate — Mike ne asigurase ca vremea solara era buna, nu se prevedea nici o explozie solara, nu era nici un pericol de radiatii in interiorul „Fecioarei de fier”[46]. Dar nici macar nu se interesase de vremea de deasupra Oceanului Indian — prognoza era destul de buna pentru slepurile care aterizau si ma gandesc ca el a crezut ca si pentru noi era destul de buna. Tot asa as fi crezut si eu daca eram in locul lui.
Stomacul ar fi trebuit sa-mi fie gol. Dar, ce sa-i faci, mi-am umplut casca cu lichidul cel mai puturos si mai ticalos, greu de evitat dupa un drum lung. Apoi nava s-a rasucit, am ajuns cu capul in jos si voma mi-a curs in par, in ochi, in nas. Asta e ceea ce numesc pamantenii „rau de mare” si asta este una din multele orori pe care trebuie sa le iau asa cum sunt.
Nu mai stau sa mai povestesc perioada lunga pe care am indurat-o pana am fost remorcati in port. Ce sa mai vorbesc, pe langa raul de mare, mi s-au mai terminat si buteliile de aer, care fusesera calculate pentru douasprezece ore, asa ca mi-au ajuns pentru o orbita de cincizeci de ore, petrecuta in cea mai mare parte a timpului intr-o stare de inconstienta totala. Nu am facut miscare, dar aerul nu ajungea si pentru orele suplimentare de remorcare. Cand slepul s-a oprit definitiv, eram prea ametit ca sa-mi doresc sa mai incerc sa ies.
Numai ca… am fost ridicati, cred, rostogoliti putin si apoi, am alunecat cu capul in jos, pozitie nefericita la o gravitatie mai mica de 1g. Este o pozitie de-a dreptul imposibila cand ai de facut urmatoarele operatiuni: sa te dezlegi, sa iesi din costumul de presiune, sa scoti un baros fixat cu niste suruburi cu cap de fluture pe perete, sa lovesti cu el sigurantele care tin trapele de iesire, sa-ti croiesti drum afara si, in sfarsit, sa tragi dupa tine un batran in costum de presiune.
N-am apucat sa fac primul pas, c-am lesinat si am cazut cat sunt de lung jos. Din fericire pentru noi, aveam parte de rutina de urgenta. Stu LaJoie fusese anuntat ca venim, dinainte sa plecam, iar serviciile de stiri fusesera anuntate la scurt timp, inainte de aterizare. Cand mi-am revenit, am vazut niste oameni aplecati in fata mea, apoi am lesinat din nou si a doua oara m-am trezit intr-un pat de spital, culcat pe spate, cu o senzatie de apasare in piept. Nu eram bolnav, ci obosit, zgariat, flamand, insetat, moale ca o carpa. Deasupra patului se afla un cort din plastic transparent, pus acolo ca sa nu am probleme cu respiratia.
Cum mi-am revenit, de pat s-au apropiat o sora hindusa miniona cu ochi mari, de-o parte, si Stu LaJoie de cealalta parte. El imi zambi:
— Salut, amice! Cum te simti?
— Hm… bine. Dar la naiba, ce mod tampit de-a calatori.
— Profesorul a spus ca asta era singura cale de-a veni aici. Ce batran rezistent!
— Ia stai, profesorul a zis asta? Credeam ca a murit!
— Catusi de putin. Nu e intr-o forma buna — l-am pus intr-un pat pneumatic cu supraveghere permanenta si cu o gramada de aparate legate de el, dar traieste si cred ca-si va putea indeplini misiunea. Insa e adevarat, pe el nu l-a deranjat calatoria, n-a simtit nimic tot timpul, asa zice. A adormit intr-un spital, s-a trezit intr-altul. Am crezut ca greseste atunci cand a refuzat sa” ma lase sa trimit o nava dupa voi, ma descurcam eu, dar a avut dreptate, publicitatea a fost imensa.
— Zici ca profesorul a refuzat sa te lase sa ne trimiti o nava?
— Ar fi trebuit sa spun ca Presedintele Selene a refuzat. N-ai vazut telegramele, Mannie?
— Nu.
Era deja prea tarziu ca sa ma mai cert pentru asta.
— Am fost ocupat in ultimele zile inainte de calatoria asta.
