— Corect. Si eu am fost ocupat aici si nu-mi aduc aminte cand am atipit ultima oara.
— Vorbesti ca un lunar.
— Dar sunt un lunar, Mannie. Sa nu te indoiesti niciodata de asta. Uite ca sora imi arunca niste priviri, de parca ar vrea sa ma inghita.
Stu o ridica si o invarti. M-am gandit ca nu era inca un lunar adevarat, dar sora nu se supara.
— Du-te sa te joci in alta parte, papusico, iar eu am sa-ti dau pacientul in cateva minute.
Sora pleca inchizand usa, iar Stu se intoarse la patul meu.
— Adam a avut dreptate. Acest mod de-a calatori nu numai ca a facut o publicitate minunata, dar a fost si un mod mai sigur.
— Publicitate o fi, nu zic. Dar mai sigur? Nu-mi vorbi mie de siguranta.
— Da, batrane, mai sigur. Nu s-a tras in voi. Si totusi, au fost doua ore in care au stiut exact unde sunteti, o tinta mare si grasa. Nu s-au hotarat ce sa faca, nu si-au stabilit nici o strategie. N-au indraznit nici macar sa nu va aduca jos conform programului, stirile numai despre asta vorbeau. Eu ma pregatisem sa le spun punctul nostru de vedere si va asteptam. Acum nu au curajul sa se atinga de voi, sunteti niste eroi populari. Pe cand, daca as fi asteptat sa inchiriez o nava si sa va aduc… Probabil ca ni s-ar fi ordonat sa ramanem pe orbita de aterizare — apoi voi doi, daca nu si eu, ati fi fost arestati. Nici un comandant de nava nu risca sa devina tinta vie pentru rachete, oricat de mult l-ai plati. Orice om isi apara pielea, amice. Hai sa-ti spun cum sta treaba, pe scurt. V-am facut pe amandoi cetateni ai Directoratului Poporului din Ciad. Asta e tot ce-am putut sa obtin pentru voi in timpul asta scurt. De asemenea, Ciadul a recunoscut Luna Libera. Am cumparat un prim-ministru, doi generali, niste sefi de trib si un ministru de finante — destul de ieftin pentru o treaba atat de urgenta. Nu am reusit sa va obtin si imunitate diplomatica, dar sper s-o fac inainte de-a iesi din spital. Pana acum nici nu au indraznit sa va aresteze. Nu va au cu nimic la mana. Au un paznic afara, doar pentru protectie — si asta e un lucru bun, altfel ati fi fost asaltati de o gramada de reporteri in cautare de stiri de senzatie.
— Ce-am facut? Adica, ce stiu ei ca am facut? Imigrare ilegala?
— Nici macar asta, Mannie. Nu ai fost niciodata condamnat si ai cetatenie panafricana derivata printr-unul din bunicii tai, fara gluma. In cazul profesorului de la Paz, am adus la lumina o dovada ca el a fost naturalizat ca cetatean al Ciadului acum patruzeci de ani. Am asteptat sa se usuce cerneala pe actul doveditor si l-am folosit cu brio. Nici macar nu sunteti intrati ilegal in India. Nu numai ca v-au coborat pe Pamant, dar un ofiter foarte amabil si destul de coruptibil, v-a stampilat pasapoartele nou-noute. Exilul profesorului nu mai are o existenta legala, intrucat guvernul care l-a proscris nu mai exista, iar o curte competenta a remarcat acest fapt — chestia asta a costat mai scump.
Sora intra, indignata ca un pui de pisica zbarlit.
— Lord Stuart… trebuie sa-mi lasati pacientul sa se odihneasca.
— Imediat, ma chere[47].
— Tu esti Lord Stuart?
— Ar trebui sa fiu conte. Sau daca vreau, as putea sa emit o pretentie dubioasa la titlul de Macgregor. E bun si sangele albastru la ceva, oamenii astia n-au mai fost fericiti de cand a disparut monarhia.
Cand pleca, trecu pe langa sora si ii dadu una la fund, strengareste. In loc sa tipe, ea-si misca fundul ca si cum ar vrut sa zica: ei si ce? Zambeam cand fata se intoarse spre mine, Stu va trebui sa se fereasca de gesturi de-astea cand se va intoarce pe Luna, daca se va mai intoarce vreodata.
Sora ma intreba cum ma simt. I-am spus ca sunt bine, dar mi-e foame.
— Sora, ai vazut cumva niste proteze pentru brat in bagajul nostru.
Vazuse si m-am simtit mai bine cand mi-am pus bratul numarul 6. Imi adusesem doar bratele numarul 6, 2 si cel pentru vizite, gandindu-ma ca-mi vor fi de ajuns. Numarul 2 cred ca ramasese in Complex, speram ca cineva sa aiba grija de el. Dar numarul 6 era cel mai util si ma gandeam ca o sa-mi fie de folos si bratul pentru mers in vizita.
Doua zile mai tarziu, am plecat spre Agra ca sa prezentam Natiunilor Federative scrisorile de acreditare. Nu eram intr-o forma prea buna si nu doar din cauza gravitatiei mari. Ma descurcam intr-un scaun cu rotile, dar puteam sa merg putin, desi nu am facut-o in public. Problemele erau altele, aveam dureri de gat care nu dadusera in pneumonie — pentru ca ma indopasem cu medicamente — diaree, o boala de piele pe maini, care incepuse si pe picioare — lucruri obisnuite in gaura asta aducatoare de boli, care se cheama Terra. Asta mi se mai intamplase si in calatoriile mele anterioare. Noi, lunarii, nici nu stim cat suntem de norocosi traind intr-un loc cu cea mai dura carantina, aproape fara microbi. Iar cei pe care-i aveam erau neutralizati prin vidare. Sau poate suntem ghinionisti, pentru ca nu avem nici o rezistenta fata de boli. Totusi n-as face schimb, n-am auzit niciodata cuvantul veneric si nu stiam la ce se refera pana sa ajung pe Pamant pentru prima data si crezusem ca raceala ii loveste numai pe minerii care lucreaza in gheata.
Mai eram nefericit si din alte motive. Stu ne adusese un mesaj de la Adam Selene — era pesimist. Sansele noastre scazusera sub unu la suta. Nici Stu nu stia vestea asta proasta. M-am intrebat ce sens a avut atunci sa riscam calatoria asta nebuneasca, daca sansele noastre se inrautateau de la o zi la alta? Stia Mike cu adevarat care erau sansele? Nu vedeam nici o modalitate prin care ar putea sa fie calculate, indiferent de cate date avea.
Profesorul nu parea ingrijorat. Vorbea cu zeci de ziaristi, zambea cu gura la urechi in fata camerelor de luat vederi, facea declaratii de presa spunand lumii ca avea mare incredere in Natiunile Federative, ca era sigur ca drepturile noastre vor fi recunoscute si ca vroia sa multumeasca Prietenilor Lunii Libere pentru minunatul ajutor dat noua prin prezentarea in fata Terrei a povestilor reale despre mica, dar hotarata noastra natiune. „Prietenii Lunii Libere” — P. L. L. erau de fapt, Stu, o firma profesionista de sondare a opiniei publice, cateva mii de oameni care semnasera declaratia si un mare pachet de dolari Hong Kong.
Si mie mi s-au facut poze si-am incercat sa zambesc, dar am evitat intrebarile dand vina pe raceala si vorbind ragusit.
In Agra am fost cazati intr-un apartament de lux la hotelul care fusese odata palatul maharajahului (care inca era al lui, desi India ar fi trebuit sa fie o tara socialista). Interviurile si fotografierile s-au tinut lant — abia daca indrazneam sa ma ridic din scaunul cu rotile ca sa merg la toaleta, pentru ca ordinul profesorului fusese clar: nu trebuia sa ne lasam fotografiati in picioare. El intotdeauna era fie in pat, fie pe o targa — bai in pat, plosca la pat — nu numai ca era mai sigur, tinand cont de varsta lui si mai usor pentru orice lunar, dar si pentru poze. Gropitele si personalitatea sa minunata, calma, blanda si convingatoare apareau pe milioane de ecrane video, intr-o serie nesfarsita de fotografii, la buletinele de stiri.
Dar personalitatea lui nu ne-a fost de nici un folos in Agra. Profesorul a fost carat in biroul Presedintelui Marelui Sfat, iar eu am fost impins langa el. Acolo a incercat sa-si prezinte scrisorile de acreditare ca Ambasador pe langa F. N. si Senator in perspectiva al Lunii. Apoi am fost trimisi la Secretarul General, care ne acorda zece minute impreuna cu adjunctul sau, care-si sugea dintii, si ne spuse ca putea sa ne accepte scrisorile de acreditare „fara prejudecati, dar fara sa implice vreo promisiune”. Scrisorile au fost trimise la Comitetul de Acreditare spre examinare.
Eu deja imi pierdusem rabdarea. Profesorul citea poeziile lui Keats. Navele-slep cu cereale continuau sa soseasca in Bombay. Intr-un fel, nu-mi pare rau ca am ajuns la Agra. Zborul de la Bombay la Agra s-a facut in zorii zilei, inainte de rasarit, cand orasul se trezea la viata. Fiecare lunar are cuibul lui, fie o gaura, fie putul unei case vechi ca Tunelele Davis, fie o stanca inca neprelucrata in urma forarii. La noi spatiul de locuit nu este o problema si nici nu va fi sute de ani de-acum incolo. Dar Bombay-ul era un furnicar de oameni. Mi s-a spus ca peste un milion de oameni nu au case, ci doar o bucata de trotuar. O familie are dreptul — pe care il poate lasa mostenire generatiilor viitoare — de a dormi pe o bucata de doi metri lungime si unul latime, pe o anumita portiune fixata in fata unui magazin. Toata familia se inghesuie pe bucata aia de strada: mama, tata, copiii si poate si-o bunica. N-as fi crezut daca n-as fi vazut cu ochii mei. Inainte de rasaritul soarelui, drumurile Bombay- ului, trotuarele, podurile sunt acoperite cu un covor de trupuri omenesti. Ce fac oamenii astia? Unde muncesc? Ce mananca? Cum? Nu prea aratau ca unii care se hranesc. Le puteai numara coastele prin hainele saracacioase.
Daca n-as fi crezut in legea schimbului, care spune ca nu poti exporta materiale la infinit fara sa primesti transporturi care sa le inlocuiasca, as fi renuntat. Dar… tanstaafl. „Nu exista nimic de pomana”, nici in Bombay si nici pe Luna.
In cele din urma, ni se fixa o intalnire cu un Comitet de Investigare. Nu era ceea ce ceruse profesorul. El a cerut o audiere publica in fata Senatului, la care sa fi luat parte si ziaristii cu camerele de luat vederi. Singura