asa ceva — dar nu avea, pentru ca as fi stiut si eu. As fi preferat totusi costumul de presiune, gulerul de la costumul asta era prea strans. N-am aflat niciodata ce insemnau decoratiile de pe uniforma. Un reporter ma intreba despre o decoratie care reprezenta Luna in ultimul patrar asa cum se vede ea de pe Pamant. I-am spus ca e un premiu de ortografie. Stu, care era in preajma, zise repede:
— Ei, colonelul este modest. Decoratia are aceeasi valoare cu Victoria Cross, iar lui i-a fost acordata pentru un act de curaj in ziua tragica si glorioasa a…
N-am mai auzit continuarea, pentru ca s-au indepartat. Stu avea un talent extraordinar de a inventa si de-a inflori lucrurile. Era la fel de spontan ca si profesorul. Eu, unul, trebuia sa stau sa ma gandesc bine inainte sa scot o gogoasa.
Ziarele si posturile de stiri din India din seara aceea au fost nemiloase. „Amenintarea” cu oprirea transporturilor de cereale ii facea sa spumege. Cea mai „pasnica” solutie era ca Luna sa fie curatata, noi, criminali trogloditi, sa fim exterminati, iar in locul nostru sa fie adusi tarani hindusi cinstiti, care inteleg caracterul sacru al vietii si care vor exporta multe, cat mai multe grane.
Profesorul trudi in noaptea aceea si scrise un comunicat de presa despre incapacitatea Lunii de a continua transporturile si despre motivul acestei neputinte — iar organizatia lui Stu difuza declaratia pe toate posturile de pe intreaga Terra. Unii reporteri au despicat firul in patru in privinta cifrelor si l-au atacat pe profesor in legatura cu discrepantele evidente.
— Profesore de la Paz, afirmati ca transporturile de cereale se vor diminua datorita scaderii resurselor naturale si ca, pana in 2082, Luna nu va mai fi capabila sa-si hraneasca propriul popor. Si totusi, astazi ati spus Autoritatii Lunare ca puteti creste transporturile de cel putin douasprezece ori.
— Comitetul este Autoritatea Lunara? intreba nevinovat profesorul.
— Pai… e un secret cunoscut de toata lumea.
— Asa e, domnule, dar ei au mentinut confuzia, cum ca ar fi un comitet de investigatii al Marelui Sfat. Nu credeti ca ar trebui sa se descalifice singuri, in asa fel incat sa putem beneficia de o audiere corecta?
— A, asta nu e treaba mea, profesore. Sa revenim la intrebarea mea. Cum puteti impaca cele doua afirmatii, dupa parerea mea, contradictorii?
— Ma intereseaza motivul pentru care spuneti ca nu e treaba dumneavoastra sa raspundeti, domnule. Nu credeti ca este problema fiecarui cetatean al Terrei sa evite o situatie care va duce la razboi intre Pamant si vecina lui?
— Razboi? Dumnezeule, profesore, cum puteti vorbi de razboi?
— Cum credeti ca se poate termina altfel, domnule? Daca Autoritatea Lunara o tine pe-a ei, fara sa ne dea dreptul la o audiere cinstita, noi nu putem fi de acord cu cererile lor, pentru ca cifrele astea arata si de ce. Daca ei nu-si vor da seama de asta, vor apela la forta pentru a ne convinge… iar noi vom riposta. La fel ca soarecii prinsi la colt, nu putem sa ne retragem, dar nici nu putem sa ne predam. Repet, noi nu alegem razboiul, dorim sa traim in pace cu planeta vecina — in liniste si cu un comert pasnic. Dar, vedeti dumneavoastra, alegerea nu ne apartine noua. Noi, ce suntem noi? O mana firava de oameni. Voi sunteti gigantii! Eu prezic ca urmatoarea miscare a Autoritatii Lunare va fi sa incerce sa supuna Luna prin forta. Aceasta agentie, care se crede pastratoarea pacii si a echilibrului, va incepe primul razboi interplanetar.
Ziaristul se incrunta.
— Nu credeti ca exagerati? Sa presupunem ca Autoritatea — sau Marele Sfat, pentru ca Autoritatea nu are navele ei proprii de razboi — sa presupunem ca popoarele Pamantului decid sa inlature… hm, guvernul vostru. Ati putea lupta pe Luna, o veti face, desigur. Dar asta nu inseamna razboi interplanetar. Asa cum ati spus, Luna nu are nave. Ca s-o spun pe sleau, nu puteti sa ne atingeti.
Aveam scaunul aproape de targa profesorului si ascultam discutia. Profesorul se intoarse spre mine.
— Spune-i, colonele.
Am repetat ca un papagal. Profesorul si Mike analizasera toate situatiile posibile, eu le invatasem pe dinafara si aveam raspunsuri pregatite pentru orice problema.
— Domnilor, va amintiti de nava
Isi aminteau. Nimeni n-a uitat cel mai mare dezastru din zilele de inceput ale zborului spatial, cand ghinionista nava
— Noi nu avem nave, am zis, dar e posibil sa aruncam incarcaturile de cereale… In loc sa le livram pe calea obisnuita.
A doua zi, ziarele titrau: „LUNARII AMENINTA SA ARUNCE CU OREZ”[49]. Dar pe moment, se facu o liniste apasatoare.
— Totusi, as vrea sa stiu cum impacati afirmatia ca nu vor mai fi cereale dupa 2082, cu promisiunea unor livrari de zece-douasprezece ori mai mult.
— Nu e nici o contradictie aici, zise profesorul. Afirmatiile se bazeaza pe seturi diferite de imprejurari. Cifrele pe care le analizati prezinta conditiile actuale… si dezastrul pe care il vor produce numai in cativa ani prin secatuirea resurselor naturale ale Lunii — dezastru pe care birocratii Autoritatii, sau mai bine zis birocratii autoritari, vor sa-l preintampine, spunandu-ne sa stam la colt ca niste copii rai!
Profesorul facu o pauza ca sa-si traga sufletul, apoi zise:
— Conditiile in care putem continua sau creste foarte mult transportul de cereale, sunt corolarul evident al primelor. Ca vechi profesor, nu ma desprind niciodata de obiceiurile de la catedra. Las corolarul ca tema pentru studenti. Vrea cineva sa incerce sa raspunda?
Se facu o tacere incomoda, apoi un omulet cu un accent ciudat zise incet:
— Cred ca va referiti la un mod de a reimprospata resursele naturale.
— Bravo! Excelent gandit!
Profesorul isi arata gropitele intr-un zambet larg.
— Dumneavoastra, domnule, veti avea o nota buna in carnetul de note. Pentru a face agronomie este nevoie de apa si de hrana pentru plante, de fosfati si de altele, intrebati-i pe experti. Dati-ne lucrurile astea, iar noi vi le vom plati sub forma unor cereale hranitoare. Puneti un furtun in Oceanul Indian. Strangeti balegarul de la milioanele de vite din India si de oriunde si trimiteti-ni-l noua. De asemenea, avem nevoie si de gunoiul vostru propriu — nu va obositi sa-l sterilizati, noi avem metode mult mai rapide si mai ieftine de sterilizare. Trimiteti-ne apa de mare, peste stricat, animale moarte, balegar de vaca, deseurile orasului, toate ramasitele pe care voi le aruncati la gunoi, si, pentru fiecare tona, noi va vom trimite inapoi o tona de grane aurii. Dati-ne saracii vostri, nenorocitii soartei, trimiteti-i cu miile si cu sutele de mii, iar noi o sa-i invatam metodele noastre lunare, rapide, eficiente, de a face agricultura in tunele si veti primi inapoi o cantitate incredibila de grane. Domnilor, n-aveti idee ce e Luna: o ferma agricola inimaginabil de fertila, patru milioane de hectare care-si asteapta plugurile!
Asta ii uimi pe toti. Apoi cineva zise incet:
— Dar ce va iese de-aici? Adica, care e castigul Lunii?
Profesorul ridica din umeri.
— Bani. Sub forma bunurilor comerciale. Exista multe lucruri pe care voi le produceti ieftin si care sunt foarte scumpe pe Luna. Medicamente. Unelte. Filme. Bijuterii pentru frumoasele noastre doamne. Cumparati granele noastre vanzandu-ne toate astea la un pret bun pentru voi.
Un ziarist hindus ramase pe ganduri, apoi incepu sa scrie. Langa el se afla un european, care nu parea impresionat de spusele profesorului.
— Profesore, aveti idee despre costul transportului unui asemenea tonaj pe Luna?
Profesorul facu o miscare cu mana inlaturand intrebarea.
— Asta e doar o problema tehnica. Domnule, a fost o vreme in care transportarea marfurilor peste ocean nu numai ca a fost scumpa, ci imposibila. Apoi a venit vremea cand transportul a fost scump, dificil, periculos. Astazi, vindeti marfuri la jumatate din planeta, foarte ieftin — ca si cum ati vinde vecinilor. Transportul pe distante mari este cel mai important factor al costului. Domnilor, eu nu sunt inginer. Dar am invatat un lucru despre ingineri. Cand ceva trebuie facut, inginerii gasesc o cale de-a face ca lucrurile sa mearga, din punct de vedere economic. Daca vreti cerealele pe care noi le putem cultiva, puneti-va inginerii la treaba.
Profesorul icni si gafai, semn ca avea nevoie de ajutor, iar sora veni si-l lua de-acolo.
Eu am refuzat sa raspund la intrebari, spunandu-le sa vorbeasca cu profesorul, cand se va simti destul de bine ca sa-si reia discutiile. Atunci m-au abordat in alte probleme. Un barbat ma intreba de ce, daca nu platim impozite, noi, colonistii, credem ca avem dreptul de a ne conduce dupa cum ne taie mintea? Pana una alta,
