Luna e o doamna cruda

locul, dar cred ca ar fi nevoie de un reactor pentru a-l mentine fara gheata si pentru a da puterea necesara catapultei.

— Putem construi reactoare, putem topi si gheata. Daca nu, ne vom trimite inginerii la specializare, pana vor intelege gheata.

Doctorul Chan zambi, iar eu m-am infiorat.

— Oricum, ingineria ghetii si a zapezii a fost rezolvata in Antarctica cu ani in urma, nu va faceti probleme in legatura cu ea. Bun. Un loc curat, stanca solida cam de trei sute cincizeci de kilometri lungime la mare inaltime, am inteles. Mai este ceva ce trebuie sa stiu?

— Nu prea mai sunt, domnule. Gheata topita se poate colecta la capul catapultei si astfel partea cea mai masiva va fi trimisa pe Luna — va fi o adevarata economie. Totodata, cutiile de otel se vor refolosi pentru transportul de cereale spre Pamant, oprindu-se astfel o alta risipa pe care Luna nu o poate suporta. Nu exista nici un motiv pentru care o cutie de otel sa nu poata sa faca cursa de mai multe ori, de sute de ori. Vor ajunge pe Luna cam in modul in care slepurile aterizeaza acum langa Bombay, retrorachete cu incarcatura solida, programate prin controlul de la sol. Diferenta ar fi ca va fi mult mai ieftin, 2, 7 km/s schimbare de miscare fata de mai mult de 11, un factor la patrat cam de douazeci de ori. Retroreactoarele sunt balast, iar sarcina utila se imbogateste corespunzator. Exista un mod de a imbunatati chiar si asta.

— Cum?

— Doctore, chestiunea asta ma depaseste. Toata lumea stie ca cele mai bune nave ale voastre folosesc hidrogenul ca masa de reactie, incalzit de un reactor de fuziune, dar hidrogenul este scump pe Luna si orice masa poate fi masa de reactie. Numai ca nu va fi la fel de eficienta. Puteti sa va imaginati un remorcher spatial imens de mare forta care sa fie proiectat ca sa se potriveasca conditiilor de pe Luna? Ca masa de reactie ar folosi stanca bruta, vaporizata si va fi proiectat ca sa urce pe orbita de parcare, sa ia transporturile de pe Terra si sa le aduca pe Luna. E posibil sa nu aiba oameni la bord, nici macar un ciborg. Poate fi pilotat de la sol de un computer.

— Da, cred ca poate fi proiectata o asemenea nava. Dar haideti sa nu complicam lucrurile. Ati rezolvat problemele esentiale ale acestei catapulte?

— Cred ca da, doctore. Amplasarea este punctul cel mai important. De exemplu, varful Nanda Devi. Din harti pare sa aiba o culme lunga, inclinata spre vest, cam de lungimea catapultei noastre. Daca este asa, pai atunci e perfect, ar fi mai putin de taiat, de construit. Nu zic ca asta este locul ideal, ci ca este genul pe care trebuie sa-l cautam, un varf foarte inalt cu o culme lunga, lunga spre vest.

— Am inteles.

Doctorul Chan pleca brusc.

In urmatoarele saptamani am repetat povestea asta in vreo douasprezece tari, intotdeauna in discutii particulare, cu precizarea ca erau confidentiale. Ceea ce schimbam era doar numele muntelui. In Ecuador, am subliniat ca Chimborazo era aproape de ecuator — ideal! Dar in Argentina, am remarcat ca cel mai inalt varf din emisfera vestica era Aconcagua. In Bolivia, am observat ca Altoplano era la fel de inalt ca Platoul Tibet (destul de adevarat), mult mai aproape de ecuator si oferea o arie larga de posibile alegeri, datorita constructiei mai usor de ridicat, pe varfuri asemanatoare cu oricare de pe Terra.

Am vorbit cu un american care era adversar politic al celui ce ne facuse „gloata”. Am aratat ca muntele McKinley era comparabil cu orice munte din Asia sau America de Sud. Aveam multe de spus si despre Mauna Loa — ar fi fost extrem de usor de construit acolo. Am spus ca insula Hawaii va fi spatioportul lumii… Intregii lumi, pentru ca vorbeam de ziua in care Marte va fi exploatat, iar incarcaturile pentru trei (poate patru) planete vor fi canalizate prin „Marea Insula” Hawaii.

M-am ferit sa spun ceva despre natura vulcanica a muntelui Mauna Loa. Am observat, in schimb, ca localizarea lui permitea ca o incarcatura deviata sa aterizeze, fara nici o problema, in Oceanul Pacific.

In Sovunion, am vorbit despre un singur varf — Lenin, care avea peste sapte mii de metri inaltime (dar era cam prea aproape de marele lor vecin).

Kilimanjaro, Popocatepetl, Logan, El Libertado — varful meu preferat se schimba in functie de tara. Tot ceea ce urmaream era sa fie muntele cel mai inalt din inimile localnicilor. Am gasit ceva bun de spus si despre muntii mai mici din Ciad si am spus-o cu atata convingere, incat am crezut si eu.

Alteori, sustinut de intrebarile ajutatoare care veneau de la oamenii lui Stu LaJoie, am discutat despre ingineria chimica (despre care nu stiam nimic, dar memorasem date) pe Luna, unde vidul este nelimitat, despre puterea soarelui, despre materiile prime inepuizabile si despre conditiile previzibile care permiteau moduri de procesare scumpe sau imposibile pe Pamant, dar ieftine pe Luna. In tot ceea ce spuneam, exista un subinteles referitor la birocratia inradacinata a Autoritatii Lunare, care nu reusise sa vada marele potential al Lunii (era adevarat), plus raspunsul la o intrebare care se punea intotdeauna, raspuns care sublinia ca Luna poate accepta orice numar de colonisti.

Si asta era adevarat, dar n-am spus niciodata ca Luna (si uneori si lunarii) ii omora cam pe jumatate din noii-veniti. Dar oamenii cu care stateam de vorba nu se prea inghesuiau sa emigreze ei, ci se gandeau cum sa-i forteze sau sa-i convinga pe altii sa emigreze, pentru a reduce aglomeratia pe strazi sau pentru a scadea din impozite. Mi-am tinut gura in legatura cu faptul ca milioanele de subnutriti, pe care-i vazusem, se inmulteau mai repede decat i-ar fi putut trimite in spatiu vreo catapulta.

Noi nu puteam gazdui, hrani si antrena milioane de nou-veniti in fiecare an — iar un milion de oameni nu insemna mare lucru pentru Terra, in fiecare noapte se concepeau mai mult de un milion de copii. Puteam accepta mai multi decat erau doritori sa emigreze de buna voie, dar daca ei foloseau emigrarea fortata si ne inundau… Luna avea un singur mod de a rezolva situatia cu un nou-venit, ori nu face nici o greseala fatala fata de mediul care il ataca fara avertisment, ori ajunge ingrasamant in tunelul vreunei ferme.

Imigrarea in numar mare nu putea insemna decat ca foarte multi imigranti vor muri — noi eram prea putini ca sa-i ajutam sa treaca peste pericolele naturale.

Profesorul vorbea intotdeauna despre „marele viitor al Lunii”. Eu nu vorbeam decat despre catapulte.

In saptamanile cat am asteptat sa fim convocati de Comitet, am descoperit un teritoriu mare de actiune. Oamenii lui Stu pregatisera totul, dar intrebarea era cat vom mai rezista. As putea spune ca fiecare saptamana pe Terra ne scurta viata cu un an, iar pentru profesor era chiar mai rau. Dar nu se plangea niciodata si tot timpul incerca sa fie incantator la receptiile la care eram invitati.

In America de Nord am stat mai mult. Data Declaratiei noastre de Independenta — la trei sute de ani dupa proclamarea independentei de catre fostele colonii britanice, s-a dovedit o propaganda minunata, iar oamenii lui Stu au speculat chestia asta la maxim. Americanii sunt sentimentali cand vorbesti de tara lor ca de Statele Unite, chiar daca nu mai conta ca denumire, pentru ca sentimentul lor patriotic trebuie sa se indrepte spre Natiunile Federative. Isi aleg presedintele o data la opt ani, de ce, n-as putea spune — de ce englezii au inca Regina? — si se lauda ca sunt suverani. Suveranitatea, ca si dragostea, inseamna orice vrei sa insemne, este un cuvant de dictionar ca oricare altul, fara conotatii speciale.

Conceptul de suveranitate insemna mult pentru americani, iar data de 4 iulie era o data magica pentru ei. „Liga pentru 4 Iulie” se ocupa de aparitiile noastre publice. Stu ne asigurase ca nu costase mult ca s-o infiinteze, iar acum actiona de la sine, fara cheltuieli materiale suplimentare. Liga aduna bani si din alte parti — americanilor le place sa dea, nu conteaza cine primeste pana la urma.

Mai spre sud, Stu folosi o alta data calendaristica. Oamenii lui lansasera ideea ca lovitura de stat a avut loc pe 5 mai si nu cu doua saptamani mai devreme. Am fost intampinati cu „Cinco de Mayo! Libertad! Cinco de Mayo!” Eu credeam ca spun „Thank you”. A vorbit numai profesorul.

Dar in tara lui 4 iulie, eu m-am descurcat bine. Stu mi-a dat ideea sa nu mai port bratul stang in public, iar manecile costumului erau cusute in asa fel incat sa mi se vada ciotul. Se raspandise zvonul ca-mi pierdusem bratul in „lupta pentru libertate”. De cate ori eram intrebat despre asta raspundeam: „Vedeti unde duce obiceiul de a-ti roade unghiile?” si schimbam subiectul.

Nu mi-a placut niciodata America de Nord si asta nu de-acum, ci de la prima calatorie. Nu este nici pe departe partea cea mai aglomerata a Pamantului, are abia un miliard de locuitori. In Bombay, oamenii dorm intinsi pe trotuare, in Marele New York oamenii se ingramadesc unii peste altii pe verticala. Nu sunt sigur daca cineva are liniste ca sa doarma. Eram bucuros ca ma aflam in scaunul cu rotile.

Mai era o harababura si din alt punct de vedere. Le pasa de culoarea pielii, desi se prefac ca nu le pasa. In prima calatorie am fost ori prea alb, ori prea negru si eram oarecum invinovatit in ambele cazuri. De asemenea, se asteptau sa iau atitudine in probleme despre care n-aveam nici o parere. Bog stie, habar n-aveam ce gene am.