Una din bunicile mele a venit dintr-o zona a Asiei in care invadatorii treceau la fel de des ca lacustele si violau orice femeie pe care o intalneau in cale — de ce n-o intrebati pe ea?
In a doua calatorie am invatat sa ma descurc, dar mi-a lasat un gust amar. Preferam sa stau intr-un loc unde problema rasiala e clara, ca in India, unde daca nu esti hindus, esti un nimeni, chiar daca parsii ii priveau pe hindusi de sus si invers. Cu toate astea, n-am mai fost nevoit sa fac fata problemelor rasiale, nu mai eram nici prea alb si nici prea negru. Eram Colonelul O'Kelly Davis, Eroul al Libertatii Lunare.
In jurul nostru erau o multime de sufletisti, gata sa ne dea o mana de ajutor. I-am lasat sa faca doua lucruri pentru mine, lucruri pentru care nu avusesem bani si nici energia necesara sa le fac atunci cand am fost student. I-am vazut pe Yankei jucand si-am vizitat Salemul. Ar fi trebuit sa raman cu iluziile mele. Baseball-ul parca este mai frumos la video, poti sa urmaresti jocul relaxat, fara sa ai in spate doua sute de mii de oameni care te imping tot timpul meciului. Pe langa asta, cineva ar fi trebuit sa traga spre partea indepartata a terenului. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului gandindu-ma cu teama la momentul in care vor trebui sa ma scoata cu scaunul cu rotile prin multime, dar nu puteam sa-mi arat temerile, asigurandu-mi gazda ca ma simt minunat.
Salemul este un loc obisnuit, nici mai rau si nici mai bun decat restul Bostonului. Dupa ce l-am vizitat, i-am banuit ca au spanzurat vrajitoare nevinovate. Dar ziua nu a fost pierduta, am fost filmat depunand o coroana pe locul unde se aflase un pod, intr-o alta parte a Bostonului, Concord, si am tinut un discurs memorabil. Podul este tot acolo de fapt, il poti vedea prin sticla cu care e protejat. Nu e mare lucru de capul lui.
Profesorului i-a placut tot, oricat de greu a fost pentru el. Avea o mare disponibilitate de a se simti bine. Intotdeauna avea cate ceva nou de spus despre marele viitor al Lunii. In New York, am stat de vorba cu directorul unui lant de hoteluri, care avea o sigla in forma de iepuras[51] si i-am oferit o schita despre ce poate fi facut pe Luna in domeniul lui — atunci cand pretul excursiei va fi accesibil mai multor categorii sociale. Se pot face excursii scurte ca sa nu afecteze sanatatea nimanui, cu serviciu de insotitoare inclus in pretul calatoriei, plimbari exotice, jocuri de noroc, toate fara impozite. Ultimul punct prezentat ii atrase atentia, asa ca profesorul il extinse pe tema unei batraneti mai lungi — un lant de camine pentru pensionari, unde un om care iesea la pensie pe Terra putea locui nestingherit pe Luna, traind mai mult cu douazeci, treizeci, patruzeci de ani decat pe Pamant. Ca un exil, recunosc. Dar ce era mai bine? O batranete pe Luna sau o piatra de mormant pe Terra? Urmasii lui puteau sa-l viziteze, umpland hotelurile. Profesorul isi infrumuseta discursul cu fotografii ale cluburilor de noapte, cu spectacole imposibile pentru gravitatia de pe Pamant, sporturi care se potriveau cu nivelul nostru decent de gravitatie. A vorbit despre piscine, schi pe gheata si despre posibilitatile de a zbura! Cred ca-i sarise o doaga! Si-a incheiat fantezia dand de inteles ca un cartel elvetian se interesase deja de toata povestea asta.
A doua zi, ii spuse directorului diviziilor straine de la Chase International Panagra ca o parte din Luna City putea fi populata cu paraplegici, paralitici, bolnavi de inima, oameni cu maini si picioarele amputate si multi altii, pentru care gravitatia insemna un adevarat handicap. Directorul abia mai putea respira de gras ce era si ar fi putut fi personal interesat, dar ciuli urechile tot la paragraful despre impozite.
Nu toate mergeau asa cum vroiam noi. Stirile erau deseori impotriva noastra, iar noi eram tot timpul bombardati de intrebari. De cate ori trebuia sa le suport de unul singur, ma apuca disperarea si as fi vrut sa fiu in alta parte. Un barbat m-a atacat in legatura cu declaratia profesorului din fata comitetului, in care a afirmat ca noi eram proprietarii cerealelor cultivate pe Luna. El parea sa creada ca nu era asa. I-am spus ca nu inteleg intrebarea.
Imi zise:
— E adevarat, colonele, ca guvernul vostru a cerut sa faca parte din organizatia Natiunilor Federative?
Ar fi trebuit sa raspund cu formula „fara comentarii”. Dar imi placea intrebarea si i-am raspuns ca da.
— Foarte bine, spuse. Greutatea pare a fi contra-pretentia ca Luna apartine Natiunilor Federative — asa cum a fost intotdeauna — sub supravegherea Autoritatii Lunare. In ambele cazuri, prin propria voastra recunoastere, cerealele apartin Natiunilor Federative prin custodie.
L-am intrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. Imi zise:
— Colonele, sunteti — sau asa pretindeti ca sunteti -subsecretar al Afacerilor Externe si in mod sigur trebuie sa fiti familiarizat cu Carta Natiunilor Federative.
O rasfoisem.
— Destul de bine, am spus. Raspunsesem prudent, dupa parerea mea.
— Atunci cred ca cunoasteti Prima Libertate garantata de carta si aplicarea ei curenta prin ordinul numarul 11-70-6 al consiliului de control administrativ F#amp#A, datata 3 martie a. c. Recunoasteti deci, ca toate cerealele cultivate pe Luna in plus fata de ratia legala, sunt fara drept de contestare proprietatea tuturor, fiind luate in custodie de Natiunile Federative prin agentiile ei, pentru distribuirea lor dupa nevoi.
In timp ce vorbea, scria ceva intr-un carnet.
— Aveti ceva de adaugat la asta?
— Ce naiba spuneti? am intrebat.
Dar n-avea cine sa-mi mai raspunda, pentru ca plecase.
— Veniti inapoi! N-am recunoscut nimic!
L-am intrebat pe profesor ce ar fi trebuit sa fac.
— Raspunde unei intrebari ostile tot printr-o intrebare, imi spuse. Nu pune intrebari ca sa te lamuresti, pentru ca-ti va pune in gura cuvintele lui. Reporterul asta era slab? I se vedeau coastele?
— Nu. Era bine facut.
— Presupun ca nu traieste cu o mie opt sute de calorii pe zi. Despre asta e vorba in ordinul pe care l-a citat. Stii ce l-ai fi putut intreba? Cat timp s-a conformat ratiei pe care o avea de primit si de ce a renuntat la ea? Sau ce a mancat la micul dejun, dupa care sa te uiti neincrezator la el, indiferent ce ti-ar raspunde. Sau cand nu stii unde bate, ” pune o intrebare care sa schimbe subiectul cu ceva despre care ai vrea tu sa vorbesti. Apoi nu conteaza ce-ti raspunde, spune-ti parerea si cere-o si pe-a celorlalti. Logica nu are nimic comun cu asta, dar functioneaza, iti spun din experienta.
— Profesore, nimeni de-aici nu traieste cu o mie opt sute de calorii pe zi. In Bombay, poate ca da. Dar nu aici.
— Cu atat mai putin in Bombay, Manuel. Ratia egala este o fictiune. Jumatate din hrana de pe aceasta planeta se gaseste pe piata neagra sau nu este controlata de nici o reglementare. Tin doua randuri de registre, iar statisticile care se prezinta la organizatia N. F. n-au nimic de-a face cu economia. Crezi ca cerealele primite din Thailanda, Burma, Australia sunt raportate corect de Marea China acelui consiliu de control? Sunt convins ca reprezentantul Indiei cu problemele alimentare nu prezinta niciodata situatia reala. Dar India pastreaza tacerea pentru ca ea isi ia partea leului de pe Luna… si apoi face politica cu foamea — fraza pe care ar fi bine s-o tii minte — folosind cerealele noastre pentru a controla alegerile. Kerala a avut o foamete planificata anul trecut. Ai vazut asta la stiri?
— Nu.
— Pentru ca nu s-a prezentat nimic la stiri. Pentru conducatori, Manuel, o democratie manevrata este un lucru minunat, iar cea mai mare putere a ei este presa libera. Libera inseamna responsabila, iar conducatorii sunt cei care definesc ce inseamna iresponsabil. Stii de ce are nevoie Luna mai mult si mai mult?
— De mai multa gheata.
— Nu, de un sistem de stiri care sa nu se gatuie pe un singur canal. Prietenul nostru Mike este pericolul nostru cel mai mare.
— Poftim? Nu ai incredere in Mike?
— Manuel, sunt momente cand nici in mine insumi nu am incredere. Limitand libertatea stirilor „doar un pic”, te afli in aceeasi categorie cu „un pic insarcinata”. Noi nu suntem liberi si nici nu vom fi atat timp cat cineva — chiar si aliatul nostru Mike — ne controleaza stirile. Sper ca intr-o zi sa am un ziar independent de orice sursa sau canal de stiri. L-as tipari bucuros manual, ca Benjamin Franklin, numai sa stiu ca e al meu.
