trezit salutat de fostii condamnati cu „Salut, ocnasule”, un salut de banda secreta. Era semnul ca fusesem acceptat.
Dar la momentul acela al evenimentelor nu vedeam nici un avantaj din toata povestea cu arestarea mea! Am fost impins de colo-colo, m-au tratat ca pe-o vita, mi-au luat amprentele, m-au fotografiat, mi-au dat de mancare numai laturi, nici porcii n-ar fi mancat asa ceva, am fost expus celor mai grave umilinte si numai forta de gravitatie a Pamantului m-a oprit sa nu omor pe cineva. Daca as fi avut bratul numarul 6 cand m-au arestat, poate ca as fi incercat sa-i fac cuiva felul.
Cum am fost eliberat, m-am calmat. O ora mai tarziu, eram in drum spre Agra. In sfarsit, fusesem convocati de Comitet. Am avut o senzatie placuta cand am ajuns din nou in palatul maharajahului, dar schimbarea de fus orar, de la unsprezece la trei, nu ne ingadui sa ne odihnim. Am intrat la audiere cu ochii impaienjeniti de somn. Rezistam numai cu ajutorul energizantelor.
Audierea se facea numai intr-un singur sens, noi ascultam, in timp ce presedintele vorbea intr-una. Discursul lui tinu cam o ora. Pe scurt, ni se respingeau cererile. Nu putea fi abandonata tutela sacra a Autoritatii Lunare. Nu putea fi tolerata bulibaseala de pe Luna. Mai mult, tulburarile recente aratasera ca Autoritatea fusese prea blanda cu noi. Greseala trebuia corectata acum, cat nu era prea tarziu, printr-un program energic, un plan pe cinci ani in care urmau sa fie revizuite toate fazele vietii — in opinia Autoritatii. S-a trasat un nou cod de legi. Comitetul avea sa instituie tribunale civile si penale in beneficiul „clientilor-angajati” — adica
Presedintele isi ridica privirea din hartii.
— Pe scurt, coloniile lunare vor fi civilizate si aduse la o coordonare manageriala, la fel cu restul celorlalte popoare civilizate. Oricat ar fi de neplacut, eu cred — si vorbesc acum ca cetatean si nu ca presedinte al acestui comitet — ca trebuie sa va multumim pentru ca ne-ati atras atentia asupra unei situatii care trebuia sa fie indreptata.
Eram cat pe-aici sa-l strang de gat. Clienti-angajati! Iata un mod elegant de a nu spune brutal sclavi. Dar profesorul zise linistit:
— Planurile propuse mi se par interesante. Se permit intrebari? Doar pentru informare?
— Pentru informare, da.
Americanul din Comitet se apleca in fata.
— Sa nu credeti ca vom accepta vreun raspuns obraznic din partea voastra, oameni ai cavernelor! Asa ca aveti grija cum va purtati! Nu aveti voie sa va purtati cum va taie capul!
— Liniste, spuse presedintele. Continuati, profesore.
— Mi se pare ciudat termenul de „client-angajat”. Pot sa afirm ca majoritatea locuitorilor de pe principalul satelit al Pamantului nu sunt condamnati eliberati, ci oameni nascuti liberi?
— Bineinteles, aproba afabil presedintele. S-au studiat toate aspectele legale ale noii politici. Cu mici exceptii, cam 91% din colonisti au cetatenie originala sau derivata in diverse natiuni membre ale Natiunilor Federative. Cei care doresc sa se intoarca in tarile lor au tot dreptul s-o faca. Veti fi incantati afland ca Autoritatea se gandeste la un plan, prin care se pot aranja imprumuturi pentru costul transportului… probabil sub supravegherea Crucii Rosii Internationale si a Semilunii Rosii. As adauga ca eu unul sustin din toata inima acest plan, pentru ca face ca orice discutie despre munca de sclavi sa fie inutila.
Zambi cu superioritate.
— Inteleg, aproba profesorul. Un act cat se poate de uman. Comitetul — Autoritatea — s-a gandit ca foarte multi oameni, daca nu toti, n-ar mai putea sa traiasca pe aceasta planeta din punct de vedere biologic? Ei sunt supusi unui exil permanent si definitiv datorita schimbarilor fiziologice produse in ei. N-ar mai putea trai niciodata intr-un camp gravitational de sase ori mai mare decat acela la care s-au adaptat corpurile lor. S-a gandit Comitetul la asa ceva?
Ticalosul isi tuguie buzele ca si cum de-abia acum i-ar fi trecut prin cap asemenea idee.
— Vorbind doar in numele meu, n-as fi gata sa afirm ca ceea ce ati spus este si adevarat. Ar putea fi adevarat pentru unii, dar nu si pentru altii. Oamenii sunt diferiti. Prezenta voastra aici demonstreaza ca nu este imposibil pentru un lunar sa se intoarca pe Pamant. Oricum, noi nu vrem sa fortam pe nimeni sa se intoarca. Speram ca vor alege sa ramana si sa-i putem incuraja si pe altii sa emigreze pe Luna. Dar astea sunt optiuni individuale, conform libertatilor garantate de Marea Carta. Iar in privinta acestor asa-zise schimbari fiziologice, nu cred ca reprezinta o problema legala. Daca cineva considera ca e mai bine sau ca ar fi mai fericit daca ar ramane pe Luna, asta e dreptul lui.
— Inteleg, domnule. Suntem liberi. Liberi sa ramanem pe Luna si sa muncim la sarcinile si la salariile stabilite de voi… sau suntem liberi sa ne intoarcem pe Pamant si sa murim.
Presedintele ridica din umeri.
— Dumneavoastra ne credeti niste ticalosi, dar nu e adevarat. Daca as fi tanar, as emigra pe Luna. Acolo sunt mari posibilitati de extindere! Nu ma deranjeaza denaturarile voastre de la realitate, pentru ca istoria ne va da dreptate.
Eram surprins de reactia profesorului. Nu se mai lupta. Parea pasiv. A avut de indurat cateva saptamani de incordare si o noapte rea pe deasupra lor. A spus doar atat:
— Onorabile presedinte, presupun ca se vor relua transporturile spre Luna. Se poate aranja ca eu si colegul meu sa plecam cu prima nava? Pentru ca, domnule, trebuie sa recunosc ca slabiciunea gravitationala de care va vorbeam, este, in cazul nostru, foarte reala. Misiunea noastra a luat sfarsit. Trebuie sa ne intoarcem acasa.
Nici o vorba despre slepurile de cereale. Nimic despre aruncatul pietrelor, nici macar despre faptul ca degeaba bati vaca, sa dea lapte. Profesorul parea obosit. Presedintele se apleca in fata si vorbi cu o satisfactie rautacioasa.
— Profesore, asta prezinta unele dificultati. Ca sa fiu mai bine inteles, se pare ca sunteti vinovat de inalta tradare impotriva Marii Carte si a intregii omeniri… si s-a pus problema unei condamnari. Totusi, nu ma indoiesc ca se va pronunta doar o sentinta cu suspendare impotriva unui om de varsta si de conditia dumneavoastra. Credeti ca ar fi prudent sa va dam permisiunea sa va intoarceti in locul in care ati comis aceste acte — ca sa provocati si alte necazuri?
Profesorul ofta.
— Inteleg ce vreti sa spuneti. Acum, domnule, imi permiteti? Sunt obosit.
— Bineinteles. Dar ramaneti la dispozitia acestui comitet. Intrerupem audierea. Colonele Davis…
— Domnule?
Intorsesem scaunul cu rotile pentru a-l scoate imediat pe profesor, pentru ca ingrijitorii lui nu fusesera lasati sa intre.
— As vrea sa vorbesc cu dumneavoastra. In biroul meu.
— A!
M-am uitat la profesor. Avea ochii inchisi si parea inconstient. Dar misca un deget, facandu-mi semn sa ma apropii de el.
— Onorabile presedinte, eu sunt mai mult infirmier, decat diplomat, trebuie sa am grija de el. E batran si bolnav.
— Se vor ocupa ingrijitorii de el.
— Atunci…
M-am apropiat de profesor cat imi permitea scaunul si m-am aplecat asupra lui.
