— Nu in totalitate. Trebuie sa studiez gunoiul asta si sa-i dau un raspuns pana maine. Stu, cat de repede se poate aplica planul de evadare?
— L-am inceput deja. Asteptam sa te intorci. Daca te mai lasau sa te mai intorci.
Am muncit din greu timp de o ora si jumatate. Stu a adus cu el un hindus subtirel imbracat in dhoti[55]. Intr-o jumatate de ceas l-a transformat intr-o copie fidela a profesorului, dupa care Stu l-a mutat pe profesor de pe targa pe divan. A fost mai usor sa-mi faca mie o dublura. Dublurile noastre au fost duse spre seara in livingul apartamentului si cina ne-a fost adusa acolo A urmat un du-te vino. Printre persoanele care au iesit de-acolo se afla si o batrana hindusa imbracata in sari, sprijinindu-se de bratul lui Stuart LaJoie. In urma lor am iesit eu, aratand ca un babu rotofei.
A fost destul de greu sa-l urcam pe profesor pe scara pe acoperis. Nu purtase niciodata greutati la picioare si statuse lungit in targa mai mult de o luna.
Dar Stu il sprijini, iar eu am urcat singur cele treisprezece trepte. Cand am ajuns pe acoperis, credeam ca-mi plesneste inima. Dar i-am zis lui Stu sa nu se opreasca. Din intuneric aparu un avion micut, la tanc, iar zece minute mai tarziu eram in nava inchiriata pe care o folosisem cu o luna inainte. Doua minute dupa aceea decolam spre Australia. Nu stiu cat a costat pregatirea acestui dans, dar totul a mers snur.
M-am intins langa profesor, mi-am recapatat suflarea si i-am zis:
— Cum te simti, profesore?
— Bine, putin obosit. Frustrat.
— Ja, da. Frustrat.
— Pentru ca n-am apucat sa vad Taj Mahal. Cand eram tanar n-am avut niciodata ocazia, iar aici am fost la mai putin de un kilometru sau doi timp de cateva zile si tot nu l-am vazut. Si nu-l voi mai vedea niciodata.
— E doar un mormant, la urma urmei.
— Si Elena din Troia a fost doar o femeie. Dormi, fiule.
Am aterizat in jumatatea chinezeasca a Australiei, intr-un loc care se numea Darwin, unde am fost dusi direct la o nava, pusi in cusetele de acceleratie si drogati pentru a ne face calatoria mai putin infernala. Profesorul adormise deja, iar eu incepusem sa simt efectul narcoticului, cand intra Stu, zambi si se lega jos langa noi. M-am holbat la el.
— Si tu? Cine mai ramane aici, sa aiba grija de pravalie?
— Oamenii care au facut toata treaba adevarata tot timpul. Treburile sunt aranjate si nu mai e nevoie de mine aici. Mannie, batrane, nu vreau sa raman izolat, departe de casa, adica de Luna, vreau sa zic, daca aveai cumva vreo indoiala… Asta e ultimul tren spre Shanghai.
— Ce legatura are Shanghai-ul cu asta?
— Las-o balta, Mannie. Sunt la pamant. Sunt falit. Am datorii in toate partile, datorii ce vor fi platite numai daca unele treburi vor merge asa cum m-a convins Adam Selene ca vor merge dupa putina vreme. Si sunt urmarit sau voi fi, in mod sigur, pentru atentat impotriva linistii publice si a demnitatii. Ia-o cum vrei. I-am scutit de efortul deportarii mele. Crezi ca mai pot invata la varsta mea sa fiu miner?
Ma simteam incetosat, narcoticul isi facea efectul.
— Stu, pe Luna n-o sa fii batran… abia la inceput… oricum… ramai la masa noastra pentru totdeauna. Lui Mimi ii place de tine.
— Multumesc, amice, s-ar putea s-o fac. Lumina de avertisment! Respira adanc!
Brusc, am fost doborati de 10g.
20
Nava noastra era genul de feribot pamant-orbita folosit pentru satelitii cu oameni la bord, pentru aprovizionarea navelor N. F. care patrulau pe orbita, si pentru pasagerii spre si dinspre satelitii cu asezaminte de placere si jocuri de noroc. Acum transporta trei pasageri in loc de patruzeci, cu o incarcatura formata numai din trei costume de presiune si un tun de alama (sigur, jucaria tampita era cu noi) care ajunsesera in Australia cu o saptamana inaintea noastra, iar nava Lark nu avea la bord decat comandantul si un pilot ciborg.
Dar era supraincarcata cu combustibil.
Ne-am apropiat cum trebuie (asa ni s-a spus) de satelitul Elysium… apoi am trecut brusc de la viteza orbitala la cea de desprindere. A fost o schimbare mai violenta decat la lansare.
Am fost reperati de observatorul N. F. Ni s-a comandat sa oprim si sa ne explicam. Asta am aflat-o de la Stu, singurul care-si revenise si se bucurase de luxul lipsei de gravitatie legat doar cu o curea. Profesorul era inca inconstient. — Au vrut sa stie cine suntem si ce facem, imi spuse.
Stu. Noi le-am zis ca suntem o nava chinezeasca de cercetare a cerului de granita, „Floarea de lotus” si avem un scop umanitar, acela de-ai salva pe oamenii de stiinta parasiti pe Luna — ne-am identificat ca fiind „Floare de lotus”.
— Dar transponderul?
— Mannie, daca am primit ceea ce am platit, inseamna ca transponderul ne-a identificat ca „Lark” pana acum zece minute… iar acum ne identifica drept „Lotus”. Vom afla in curand. O singura nava daca va trage o racheta in noi, ne va nimeri — se opri ca sa se uite la ceas — peste douazeci si sapte de minute dupa spusele domnului electronic care conduce galeata asta. Daca nu se intampla nimic pana atunci, sansele de a fi nimeriti scad spre zero. Daca esti ingrijorat si vrei sa spui rugaciuni sau vrei sa trimiti mesaje — acum e momentul s-o faci.
— Crezi c-ar trebui sa-l trezim pe profesor?
— Nu, lasa-l sa doarma. Poti sa gasesti un mod mai placut de a face saltul instantaneu de la un somn linistit la un nor de gaz radiant? Doar daca stii ca are de indeplinit anumite necesitati religioase. Nu mi s-a parut niciodata sa fie un om bisericos din punct de vedere al doctrinei ortodoxe.
— Nu e. Dar daca tu ai asemenea indatoriri, nu vreau sa te retin.
— Mersi, m-am ocupat de pacea sufletului inainte sa parasim Pamantul. Dar tu, Mannie? Nu sunt un padre[56], dar am sa ma stradui, daca-ti pot fi de folos. Ai vreun pacat de marturisit, amice? Daca vrei sa te spovedesti, stiu cate ceva despre pacate.
I-am spus ca nu simteam nevoia. Apoi mi-am adus aminte de pacatele mele, tineam la unele dintre ele si i-am oferit o varianta care mi s-a parut rezonabila. Marturisirea mea i-a trezit amintiri, care la randul lor mi-au adus mie alte amintiri. Veni si momentul zero si trecu inainte ca noi sa ne epuizam lista pacatelor. Stu LaJoie este persoana cea mai potrivita cu care sa-ti petreci ultimele minute din viata, chiar daca se dovedesc a nu fi ultimele.
Aveam doua zile la dispozitie in care nu puteam sa facem altceva decat sa trecem prin rutinele drastice de carantina care ne fereau sa ducem pe Luna cine stie ce boli. Dar nu ma deranja sa tremur de la frigul artificial sau sa ard de febra. Caderea libera era o usurare minunata si eram nespus de fericit, pentru ca eram pe drumul spre casa.
Sau pe jumatate fericit — profesorul ma intreba ce ma necajea.
— Nimic, i-am spus. Abia astept sa ajung acasa. Dar, adevarul e ca mi-e rusine sa apar asa dupa ce-am esuat in planul nostru. Profesore, unde am gresit?
— Am esuat, baiete?
— Nu vad cum am putea spune altfel. Am cerut sa fim recunoscuti ca stat independent si n-am reusit.
— Manuel, iti datorez scuze. Iti aduci aminte de prezicerea lui Adam Selene despre sansele noastre de dinaintea plecarii?
Stu nu ne putea auzi, dar Mike era un cuvant pe care nu-l foloseam niciodata, intotdeauna spuneam Adam Selene — pentru mai multa siguranta.
— Da! Unu la treizeci si trei. Apoi, cand am ajuns pe Pamant, sansele au scazut la un scor nenorocit de 1: 100. Cat crezi ca sunt acum? 1: 1000?
— Eu am primit predictii noi la cateva zile o data… si asta e motivul pentru care-ti datorez scuze. Ultima predictie pe care am primit-o, chiar inainte sa plecam, includea prezumtia pe atunci netestata ca vom evada, vom scapa de pe Terra si vom ajunge acasa cu bine. Sau macar unul dintre noi va reusi, asta a fost motivul pentru care camaradul Stu a fost convocat acasa, pentru ca el are o toleranta terestra la acceleratia ridicata. Au fost opt
