redevenit blonda?
— Ba da, dar e o diferenta intre a sti si a vedea.
— Ei, ai sa te obisnuiesti.
Se apleca asupra profesorului, il saruta, chicoti, apoi veni la mine si-mi acorda un „bine ai venit acasa”, fara casca, facandu-ne sa varsam cateva lacrimi de emotie, in ciuda costumului enervant. Apoi se intoarse spre Stu si incepu sa-l sarute si pe el.
El se trase putin inapoi. Ea se opri.
— Stu, ce naiba, trebuie sa ma machiez din nou ca sa-ti urez bun venit?
Stu se uita repede la mine, apoi o saruta. Wyoh o facu cu pasiune, asa cum ma sarutase si pe mine.
Abia mai tarziu, mi-a explicat comportamentul lui bizar. In ciuda devotamentului lui, nu se simtea inca lunar de-a binelea si-n plus de asta, Wyoh se casatorise. Ce importanta avea asta? Ei bine, pe Pamant s-ar fi iscat un scandal de-aici, iar Stu inca nu se familiarizase cu ideea ca o doamna lunara este propriul ei stapan. Bietul de el, credea ca m-as fi simtit ofensat!
Ne-am pus costumele, l-am ajutat si pe profesor sa si-l puna si am iesit. Eu caram tunul sub brat. Odata ce am ajuns sub pamant si am trecut de ecluza, ne-am scos costumele — si am fost incantat sa vad ca Wyoh purta pe dedesubt rochia rosie pe care i-o cumparasem cand ne-am cunoscut. Se sifonase, dar si-o aranja putin si fusta se umfla la loc.
In camera de imigrare erau patruzeci de barbati aliniati de-a lungul unui zid, asa cum se proceda cu noii deportati. Purtau costume de presiune si-si tineau castile in maini. Erau pamanteni care mergeau acasa, turisti intarziati si oameni de stiinta. Costumele lor de presiune nu plecau cu ei, urmau sa fie aduse inapoi pe Luna inainte de decolare. I-am privit si m-am gandit la pilotul ciborg. Cand nava Lark fusese golita, ramasesera doar trei cusete, iar oamenii astia aveau sa suporte acceleratia intinsi pe podea, iar daca comandantul nu era atent, ii facea pilaf pe toti la sosire.
I-am zis asta lui Stu.
— Nu te mai gandi, imi spuse. Capitanul Leures are captuseala de burete la bord. O sa aiba grija de ei ca de ochii din cap. Oamenii astia reprezinta asigurarea lui de viata.
21
Cei din familia mea se adunasera toti, de la Bunic pana la ultimul nascut al familiei si ma asteptau in spatele urmatoarei ecluze, la nivelul inferior. Ne-am imbratisat cu totii, am plans, ne-am smiorcait. De data asta, Stu nu a mai avut nici o retinere. Micuta Hazel ne-a sarutat ceremonios de bun-venit. Avea la ea sepcile libertatii, ne-a dat cate una la fiecare si ne-a sarutat. Ca la un semn, toata familia si-a pus sepcile pe cap, iar eu nu stiu de ce am inceput sa plang. Poate ca era sentimentul de patriotism care ma invadase cu atata intensitate, incat ma durea. Eram fericit. Sau poate ca sentimentul se datora prezentei familiei langa mine.
— Unde e Slim? am intrebat-o pe Hazel. N-a fost invitat?
— N-a putut sa vina. E comandant adjunct la receptia pregatita pentru voi.
— Receptie? Dar nici nu-mi doream asa ceva. Imi ajunge doar intalnirea.
— Ei, o sa vedeti voi.
Si-a avut dreptate. A fost bine ca familia venise sa ne intampine. Ne-am urcat intr-o capsula si pana in L- City nu i-am mai vazut. In Statia de Vest ne intampina o multime care urla. Toti aveau sepcile libertatii pe cap. Pe mine, pe profesor si pe Stu ne-au luat pe sus si ne-au purtat asa tot drumul pana in Domul vechi. Eram inconjurati de un corp de paza format din stilyagi. Isi faceau loc cu coatele prin multimea care ne aclama si canta. Baietii purtau sepci rosii si camasi albe, iar fetele aveau bluze albe si sorturi de culoarea sepcilor.
Cand am ajuns in statia din Domul vechi, am fost imbratisat si sarutat de femei pe care nu le mai vazusem niciodata si nici nu aveam sa le mai vad. Imi amintesc ca speram ca masurile pe care le luasem in carantina sa fi fost eficiente, pentru ca altfel am fi imbolnavit jumatate din Luna City cu raceala sau poate cu altceva mai grav. (Dupa cat se pare, nu am adus nici un microb, n-a fost inregistrata nici o epidemie). Mi-am adus aminte de vremea — eram copil pe atunci — cand a fost epidemie de pojar si murisera o gramada de oameni.
Ma ingrijora si starea profesorului. Receptia era prea obositoare pentru un om care vazuse moartea cu ochii cu putin mai devreme. Dar el nu numai ca se bucura de eveniment, dar avu puterea sa tina si un mic discurs in Domul vechi, unul scurt si logic, plin de fraze rasunatoare. Intalneai cuvintele „dragoste”, „casa”, „Luna”, „camarazi si vecini”, chiar si expresia „umar la umar”, care sunau bine, pentru ca transmiteau un mesaj real, viu.
Sub ecranul imens pentru stiri, de pe fatada sudica, ridicasera o platforma. Mai intai, Adam Selene ne saluta de pe ecran. Apoi aparu profesorul. Vocea profesorului era difuzata dinspre ecran si nu trebuia sa mai strige ca sa se faca auzit. Dar trebuia sa faca pauze dupa fiecare propozitie, pentru ca urletele multimii acopereau chiar si vocea puternica, bubuitoare de pe ecran. Fara indoiala ca pauzele ii erau de ajutor profesorului. Dar nu mai era omul batran, obosit si bolnav care fusese pe Pamant, ci parea ca-si revenise la starea lui dintotdeauna. „Pietroiul” era tonicul de care avea nevoie. Si eu la fel! Era minunat sa ai din nou greutatea ta obisnuita, sa te simti puternic, sa respiri aerul curat, reimprospatat al orasului tau.
Nu am vrut sa zic oras, pentru ca nu poti sa aduni tot L-City in Domul vechi — dar erau atatia oameni, de parea ca venise toata lumea. Am incercat sa numar capetele de pe o suprafata de zece metri patrati, am numarat peste doua sute, dar n-ajunsesem nici la jumatate, asa ca m-am oprit. A doua zi,
Cuvintele profesorului ajungeau si la cei care nu erau prezenti, pentru ca se transmiteau prin video, prin relee si prin cabluri, in toate orasele Lunii. Profita de ocazie si vorbi de viitorul de sclavi pe care il planuise Autoritatea pentru noi. Flutura „hartia alba”.
— Iat-o! striga el. Aici sunt lanturile voastre! Vreti sa le purtati?
— Nuuuu!
— Ei zic ca trebuie. Pentru ca zic ca vor arunca asupra noastra bomba cu hidrogen… iar supravietuitorii se vor preda si vor purta lanturile. Asa e?
— NUUU! NICIODATA!
— Niciodata, aproba profesorul. Ne ameninta ca vor trimite trupe… alte si alte trupe care sa ne violeze femeile si sa le ucida. Trebuie sa-i infruntam.
— Daaa!
— O sa luptam cu ei la suprafata, o sa luptam cu ei in metrouri, in coridoare. Daca vom muri, trebuie sa murim liberi!
— Yes! Ja! Da! Spune-le asta! Spune-le!
— Si daca o sa murim, istoria va scrie despre noi: Aceasta a fost ora de glorie a Lunii! Ori libertatea, ori moartea!
Expresiile imi pareau cunoscute. Dar aveau un sunet nou, proaspat. M-am alaturat strigatelor. Uite… eu stiam ca nu putem sa ne punem cu Terra — sunt tehnician si stiu ca unei bombe-H nu-i pasa cat esti de curajos. Dar eram gata sa lupt! Daca vroiau lupta, pai sa le aratam noi lupta!
Profesorul ii lasa sa urle, apoi le dadu tonul la „Imnul de Lupta al Republicii”, in versiunea lui Simon. Adam aparu din nou pe ecran, prelua conducerea si canta cu ei, iar noi am incercat sa ne furisam in spatele platformei cu ajutorul stilyagilor, in frunte cu Slim. Dar femeile nu vroiau sa ne lase sa plecam, iar pustii nu faceau fata incercand sa opreasca doamnele. Cu greu au reusit. Erau doua mii de oameni in jurul nostru, in timp ce eu, profesorul, Stu si Wyoh ne-am croit drumul pana in camera L de la hotelul Raffles, unde Mike-Adam ni se alatura prin video. Muream de foame, asa ca am comandat cina, iar profesorul se tinu de noi sa mancam inainte sa ne apucam sa revedem planurile.
Dupa asta, am trecut la afaceri.
Adam incepu primul, zicandu-mi sa citesc cu voce tare cartea alba, ca sa auda si el si camarada Wyoming…
— Dar mai intai, camarade Manuel, daca ai inregistrarile pe care le-ai facut pe Pamant, poti sa mi le transmiti prin telefon la birou, cu viteza maxima? Am sa le pun sa fie transcrise pentru studiu — deocamdata nu am primit decat rezumatele codificate transmise de camaradul Stu.
