— Profesore, te simti bine?
Imi sopti foarte slab:
— Vezi ce vrea. Fii de acord cu el, dar incearca sa tragi de timp.
Cateva clipe mai tarziu, eram singur cu presedintele, intr-o incapere cu usa etansa incuiata. Asta nu insemna nimic, camera putea sa aiba o gramada de „urechi”, plus cea din bratul meu stang.
— Beti ceva? ma intreba. O cafea?
— Nu, multumesc, domnule. Trebuie sa am grija de dieta mea aici.
— Da, cred ca da. Chiar trebuie sa stati in scaunul cu rotile? Nu pareti bolnav.
— Daca trebuie, pot sa ma ridic si pot sa merg si prin camera. S-ar putea sa ametesc. Sau mai rau. Prefer totusi sa nu risc. Cantaresc de sase ori mai mult decat ar trebui. Inima mea nu este obisnuita cu asa ceva.
— Da, cred ca da. Colonele, am auzit ca ati avut niste probleme stupide in America de Nord. Imi pare tare rau, sincer va spun. E un loc barbar, nu-mi place sa ma duc acolo. Cred ca va intrebati de ce am vrut sa va vorbesc personal.
— Nu, domnule, cred ca-mi veti spune la momentul respectiv. Ma intrebam numai de ce ma numiti colonel.
Scoase un sunet ca un latrat. Se straduise sa rada.
— Din obisnuinta, cred. O viata intreaga de protocol lasa urme. Totusi, s-ar putea sa fie bine pentru dumneavoastra sa continui sa ma adresez cu acest titlu. Spuneti-mi, ce parere aveti despre planul nostru trasat pe cinci ani?
Era putred.
— Pare gandit cu chibzuinta.
— Da, ne-am gandit mult la el. Colonele, pareti un tip rational, stiu ca sunteti inteligent, va cunosc nu numai trecutul, ci practic fiecare cuvant pe care l-ati spus, aproape chiar si gandurile de cand ati pus piciorul pe Pamant. V-ati nascut pe Luna? Va considerati un patriot? Al Lunii?
— Cred ca da. Am tendinta de a ma gandi la ceea ce am facut ca la ceva care trebuia facut.
— Intre noi fie vorba, aveti dreptate. Nebunul ala batran de Hobart! Colonele, este un plan bun… dar ii lipseste un conducator. Daca sunteti cu adevarat un patriot sau, hai sa spunem un om practic, gandindu-va la interesele tarii, cred ca ati fi omul care sa-l duceti la indeplinire.
Ridica mana si continua:
— Nu va pripiti! Nu va cer sa spionati, sa deveniti un tradator sau altceva de genul asta. Asta e sansa dumneavoastra sa va dovediti patriotismul — si nu sa fiti un pseudo-erou care se lasa ucis pentru o cauza pierduta. Ganditi-va bine la asta: credeti ca e posibil ca toate coloniile lunare sa reziste in fata fortelor pe care le pot trimite Natiunile Federative de pe Pamant? Nu sunteti militar — si ma bucur ca nu sunteti — dar sunteti un tehnician, stiu si asta de asemenea. Dupa parerea dumneavoastra sincera, de cate nave si bombe credeti ca ar fi nevoie pentru distrugerea coloniilor lunare?
— O nava si sase bombe, am raspuns.
— Corect! Dumnezeule, ce bine e sa vorbesti cu o persoana inteligenta. Cred ca doua bombe ar trebui sa fie cat se poate de mari, probabil vor necesita o constructie speciala. Ar mai ramane in viata o mana de oameni, pe care o nava i-ar distruge imediat.
— Recunosc, domnule, dar profesorul de la Paz a aratat ca nu obtineti lapte batand vaca. Si in mod sigur nu-l veti obtine omorand-o.
— De ce credeti ca am stat pe loc si n-am actionat timp de-o luna? Colegul meu idiot — nu-l numesc — spunea ceva de raspunsuri obraznice. Pe mine nu ma deranjeaza raspunsurile obraznice, sunt doar niste cuvinte. Pe mine ma intereseaza rezultatele. Nu, draga colonele, nu vom ucide vaca… dar daca ne obligati, putem face ca vaca sa stie ca poate fi ucisa. Bombele cu hidrogen sunt jucarii scumpe, dar ne putem permite sa pierdem cateva ca lovituri de avertisment, sa le risipim pe piatra goala, pentru a avertiza vaca de ceea ce i se poate intampla in caz de nesupunere. Dar asta reprezinta mai multa forta decat am vrea sa folosim, s-ar putea sa speriem de-a binelea vaca si sa i se acreasca laptele.
Scoase din nou un ras ca un latrat.
— E mai bine sa o convingem pe nebunatica sa renunte de buna-voie.
Am asteptat.
— Nu vreti sa stiti cum? ma intreba el.
— Cum? am acceptat.
— Prin dumneavoastra. Nu spuneti nimic, lasati-ma doar sa va explic…
Ma duse pe muntele ispitirii si-mi oferi toate bogatiile Pamantului. Sau ale Lunii. Sa iau slujba de „Protector Temporar”, intelegand prin asta ca era a mea definitiv daca ma descurcam. Trebuia sa-i conving pe lunari ca nu pot invinge. Sa-i conving ca acest nou aranjament era in avantajul lor si sa accentuez beneficiile: scoli gratuite, spitale gratuite, toate gratuite — detaliile mai tarziu — un guvern atotstiutor si atotputernic, la fel ca pe Terra. La inceput, se vor pune impozite mici, care vor fi manevrate in asa fel incat sa nu se simta la buzunar. Se vor lua din salarii si din taxe pe imprumuturile pentru transporturile de cereale. Dar, cel mai important, de data asta, Autoritatea nu va mai trimite un baiat ca sa faca treaba unui om matur, ci doua regimente de politie.
— Dragonii Pacii au fost o greseala, zise el, o greseala pe care n-o vom mai repeta. Ramane intre noi, dar motivul, pentru care a durat o luna ca sa rezolvam problema trupelor, a fost ca a trebuit sa convingem comisia controlului pacii ca o mana de oameni nu pot supraveghea sase milioane de indivizi raspanditi in sase orase mari si in alte cincizeci mai mici. Deci, dumneavoastra veti incepe aplicarea planului cu un ajutor destul de eficient din partea politiei — nu trupe de lupta, ci politie militara, obisnuita sa-i tina in frau pe civili cu minim de agitatie. Pe langa asta, vor avea trupe auxiliare feminine, cele zece procente standard — si nu vor mai fi plangeri pentru violuri. Ei bine, domnule? Credeti ca puteti s-o scoateti la capat stiind ce e mai bine pe termen lung pentru poporul vostru?
I-am raspuns ca am nevoie de timp sa studiez problema, mai ales planurile si cotele cincinale, ca nu cumva sa iau o decizie gresita.
— Sigur, sigur! se arata el de acord. Am sa va dau o copie a cartii albe pe care am intocmit-o. Luati-o acasa si studiati-o, ganditi-va la ea peste noapte. Maine vom vorbi din nou. Dati-mi cuvantul de onoare ca nu veti vorbi cu nimeni. Nu e un secret, de fapt… dar aceste lucruri trebuie mai intai puse bine la punct si apoi facute publice. Venind vorba de publicitate, o sa aveti nevoie de ajutor si-l veti primi. Vom cheltui si pentru trimiterea unor specialisti, vom plati cat costa, le vom permite accesul la centrifuga asa cum o fac oamenii de stiinta, stiti la cine ma refer. De data asta, o vom face cum trebuie. Nebunul ala de Hobart a murit, nu?
— Nu, domnule. Dar, oricum, e senil.
— Ar fi trebuit sa-l ucideti. Iata copia planului.
— Domnule, pentru ca veni vorba de oameni batrani, profesorul de la Paz nu poate ramane pe Pamant. N- ar mai trai sase luni.
— Asa e cel mai bine, nu?
Am incercat sa-i raspund cat mai calm posibil:
— M-ati inteles gresit. Este foarte iubit si respectat de lunari. Cel mai bine ar fi ca eu sa-l conving ca vorbiti serios despre bombele cu hidrogen si ca datoria lui e sa salveze ce se mai poate. Oricum, daca ma intorc fara el… ei bine, nu numai ca nu stiu cum am sa dau ochii cu ceilalti, dar nici nu stiu daca o sa supravietuiesc suficient timp ca sa incerc sa mai fac ceva.
— Hm… am sa ma gandesc la asta. Vorbim maine. Sa zicem sa ne intalnim la ora doua dupa-amiaza.
Am plecat si, imediat ce m-am urcat in ambulanta, am inceput sa tremur. Nu suport intalnirile la nivel inalt.
Stu ma astepta, impreuna cu profesorul.
— Ei? ma intreba profesorul.
M-am uitat in jur si-am facut un semn la ureche. Ne-am apropiat capetele de cel al profesorului si am pus doua paturi peste noi. Targa era sigura, ca si scaunul meu, le controlam in fiecare dimineata. Dar eram mai in siguranta daca vorbeam in camera cu paturile puse peste noi.
Am inceput sa le povestesc. Profesorul ma intrerupse:
— O sa discutam mai tarziu despre stramosii si obiceiurile lui. Vreau faptele.
— Mi-a oferit slujba Temnicerului-sef. Dar sub o alta denumire: Custode.
— Sper ca ai acceptat.
