vroiau sa militeze in vreun fel si formasera o Garda de Aparare Civila, numita „Doamne pentru Infern”. Antrenamentele lor erau de-adevaratelea, iar Hazel se bosumflase pentru ca Mami nu-i daduse voie sa se inroleze. Apoi, uitase de suparare si infiintase „Debutantii Stilyagi”, un corp de garda junior, care ii ajuta pe stilyagii care aveau grija de presiunea aerului din tuneluri si practica primul ajutor. Invatasera sa lupte fara arme, ceea ce e posibil ca Mami sa nu fi aflat niciodata.
Nu stiu cat de mult sa mai povestesc. Nu pot povesti chiar totul, dar povestirile din cartile de istorie sunt
N-am fost bun nici ca ministru al apararii, nici pe post de congresman. Nu ma scuz, dar nu ma simteam pregatit pentru nici una dintre ele. Revolutia este o joaca de copii pentru toata lumea, singurul care parea ca stie ce face era profesorul, dar de data asta, era ceva nou si pentru el — nu participase niciodata la o revolutie care sa aiba succes si nici nu facuse parte dintr-un guvern, cu atat mai putin ca sef al lui.
Ca ministru al apararii, nu vedeam alte moduri de a actiona, in afara de pasii pe care-i facusem deja: Echipele neantrenate de stilyagi din furnicare si puscasii laser din jurul radarelor balistice. Daca N. F. se decideau sa ne bombardeze, nu stiu cum i-am fi putut opri. In intreaga Luna nu exista nici o racheta de interceptare si asta e o masinarie complicata, nu ai cum s-o improvizezi din ramasite. Pe onoarea mea, nu puteam fabrica nici macar armele nucleare care sa lanseze o asemenea racheta.
Din punctul meu de vedere, mi-am facut datoria. Le-am cerut acelorasi ingineri chinezi care facusera si armele cu laser sa se gandeasca la problema interceptarii bombelor sau rachetelor — era una si aceeasi problema, cu diferenta ca rachetele vin peste tine mai rapid. Apoi m-am ocupat cu alte lucruri. Speram ca N. F. sa nu bombardeze niciodata furnicarele. Unele orase, cum ar fi L-City, erau la o adancime atat de mare, incat puteau suporta si lovituri directe. Cubicul in care se afla Mike si care fusese proiectat la nivelul cel mai de jos al Complexului, ar fi rezistat bombardamentului. Pe de alta parte, Sub-Tycho era o pestera naturala mare, ca Domul vechi, iar acoperisul avea doar cativa metri grosime. Etansarea de pe ambele parti se pastra prin incalzire cu conducte de apa fierbinte, pentru a fi siguri ca sunt astupate in permanenta noile crapaturi. Nu era nevoie de o bomba prea mare ca sa surpe Sub-Tycho.
O bomba nucleara nu are forma fixa. N. F. puteau sa construiasca o bomba foarte mare, care ar fi distrus chiar Luna City sau, teoretic, puteau sa fabrice ceva in genul unei bombe din zilele Judecatii de Apoi, care ar fi spart Luna ca un pepene. Daca o faceau, nu vedeam nici un mod ca sa-i oprim, dar nu mi-am mai batut capul gandindu-ma la asta.
M-am ocupat de problemele pe care le puteam rezolva. Am pus un umar la noua catapulta, incercand sa gasesc aranjamente mai bune de tintire pentru perforatoarele laser din jurul radarelor, straduindu-ma sa-i conving pe mineri sa participe si ei — jumatate renuntasera de cand crescuse pretul ghetii. Am incercat sa aranjez puncte de supraveghere descentralizate pentru toate furnicarele. Mike a facut proiectul, apoi am adunat toate computerele nespecializate pe care le-am putut gasi — platind cu nationali, pe care abia se uscase cerneala — si i-am predat sarcina lui McIntyre, fostul inginer-sef al Autoritatii. Era o treaba la care se pricepea, iar eu n-as fi reusit sa fac toate recablarile, oricat m-as fi chinuit.
Am pastrat doar computerul cel mare, care facea contabilitatea pentru Banca Hong Kong Luna si care era in acelasi timp si casa de deconturi de acolo. Din cartea tehnica am vazut ca era un computer performant — atat cat poate fi un computer care nu stie sa vorbeasca — si l-am intrebat pe Mike daca-l poate invata balistica. Am facut temporar legaturile care permiteau celor doua masini sa faca cunostinta, iar Mike imi zise ca il putea invata ceea ce-i cerusem — auxiliar al noii catapulte — dar n-ar fi riscat sa se urce intr-o nava controlata de el. Nu avea imaginatie si era lipsit de spirit critic. Un prost, ce s-o mai lungim! N-aveam pretentia de la el sa fluiere melodii sau sa spuna glume, vroiam doar sa azvarle incarcaturi cu o catapulta la milisecunda exacta si cu rapiditatea necesara, apoi sa urmareasca incarcatura care se apropia de Terra si sa-i dea un ghiont.
Banca din Hong Kong nu prea vroia sa-l vanda. Dar aveam oamenii nostri la conducerea bancii si le-am promis ca-l ducem inapoi cand se va termina starea de urgenta. L-am mutat la noul sediu carandu-l cu vagonetul, computerul nu incapea in metro, iar toata mutarea ne-a luat o noapte semilunara. Am construit la repezeala o ecluza mare ca sa-l scoatem din Hong Kong. L-am conectat din nou cu Mike, care a inceput sa-l invete arta balisticii, in eventualitatea intreruperii legaturilor cu noul sediu.
Stiti cum fac bancile ca sa inlocuiasca un computer? Pune doua sute de functionari sa lucreze cu abace. Nu stiti ce e un abac? E un bat pe care aluneca niste margele — cel mai vechi calculator digital, atat de vechi incat nimeni nu mai stie cine l-a inventat. A fost folosit dintotdeauna in istorie, de rusi, de japonezi, de chinezi si se mai foloseste si astazi in unele” magazine mici.
Incercarea de a imbunatati perforatoarele laser pentru a le transforma in arme de aparare spatiala era mai usoara, dar peste mana. Trebuia sa le lasam pe postamentele lor originale, pentru ca nu aveam nici timp, nici otel, nici otelari ca sa facem altele. Ne-am concentrat asupra imbunatatirii sistemelor de ochire. Am cerut niste telescoape. Nu se prea gaseau. Ce condamnat cara dupa el un obiectiv cand este deportat? Si nici nu exista piata de desfacere pentru asa ceva. Tot ce am gasit au fost instrumentele de supraveghere, binoclurile- casca si instrumentele optice confiscate din laboratoarele pamantenilor. Am reusit cu chiu cu vai sa echipam perforatoarele cu vizoare de putere scazuta si camp mare, pentru antrenamente, si cu telescoape de mare precizie pentru ochire fina, plus cercuri de elevatie si telefoane, ca Mike sa le spuna unde sa tinteasca. Am echipat patru perforatoare cu repetitoare autosincrone, in asa fel incat Mike sa le poata controla el insusi cu ajutorul selsinelor[58] procurate de la Richardson care fusesera folosite de astronomi la camerele video Bausch si Schmidt pentru cartografii ceresti.
Dar marea problema era tot cea a oamenilor. N-aveam bani, iar noi maream mereu salariile. Unui miner ii place sa munceasca, altfel n-ar avea o meserie. Dar sa stea intr-o camera de garda zi de zi si sa astepte alarma care se dovedeste intotdeauna a fi un exercitiu, era peste puterea lui de indurare. Isi dadeau demisia. Intr-o zi, prin septembrie, am dat alarma si am constatat ca numai sapte perforatoare erau la posturi.
In noaptea aceea am discutat cu Wyoh si cu Sidris ce probleme avem cu minerii. A doua zi, Wyoh a vrut sa stie daca profesorul si cu mine eram de acord sa aprobam o cheltuiala suplimentara. Raspunsul fiind afirmativ, au format o trupa pe care au numit-o Corpul Lysistrata. N-am intrebat care le erau indatoririle si cat costau, pentru ca prima data, dupa infiintare, cand am facut o inspectie la camera de garda, nu lipsea nici un miner, dar am descoperit si trei fete cu ei. Fetele erau imbracate in uniforma Corpului de puscasi de Aparare numarul doi, la fel ca si barbatii — minerii nu erau prea interesati de uniformele autorizate de pana atunci. O fata purta trese de sergent si insigna de capitan. Mi-am facut inspectia foarte repede. Cele mai multe dintre fete nu erau facute pentru meseria de miner, unde iti trebuia o constitutie viguroasa si ma indoiesc ca fata putea lucra cu un perforator in asa fel incat sa-si justifice insigna. Dar era de serviciu capitanul armei respective si nu era nici un rau ca fetele sa invete sa foloseasca laserele si oricum, moralul oamenilor se imbunatatise simtitor. M-am linistit.
Profesorul nu acordase incredere prea mare noului Congres. Sunt sigur ca n-a vrut altceva decat un corp care sa aprobe ceea ce faceam noi, transformandu-l in „vocea poporului”. Dar fapt este ca noii congresmeni nu erau palavragii si isi luasera treaba in serios, intrecand asteptarile profesorului. Mai ales Comitetul Special pentru Organizarea Permanenta, Rezolutii si Structura a Guvernului.
Ne-a scapat din mana pentru ca toti incercam sa facem cat mai mult. Conducatorii permanenti ai Guvernului erau profesorul, Finn Nielsen si Wyoh. Profesorul aparea rar si numai atunci cand avea un mesaj important de transmis. Timpul pe care-l avea la dispozitie si-l petrecea cu Mike, facand planuri si analize — sansele erau de unu la cinci in septembrie '76. Stu si Sheenie Sheehan se ocupau de propaganda, controland stirile oficiale trimise spre Pamant, „vestile” foarte diferite si contradictorii care se transmiteau prin radioul „clandestin”, modificand stirile care veneau dinspre Pamant. Mana lui Stu se simtea in toate programele si planurile. Eu ii raportam o data pe zi si tot asa faceau si ministrii si toti oamenii de paie din Congres.
Eu ii dadeam de lucru lui Finn Nielsen, el era comandantul fortelor armate. Avea un corp de infanterie, cu pusti laser — fusese format din cei sase oameni care capturasera armele in ziua in care pusesem mana pe oras si abia acum ajunsesera la opt sute de oameni inarmati cu pusti laser, copii perfecte ale primelor arme, facute in Kongville. Mai erau si organizatiile lui Wyoh: Corpurile Aeriene. Stilyagi, Debutantii Stilyagi, Doamnele pentru Infern, Haimanalele — pastrate pentru moral si cu numele schimbat in „Piratii lui Peter Pan” — si Corpul Lysistrata, care, toate, ii raportau lui Finn prin Wyoh. Eu le lasasem in sarcina lui, pentru ca aveam alte probleme. Trebuia sa fiu si om de stat si mecanic de computere. Urma sa ma ocup de instalarea computerului la sediul noii catapulte.
