— Bine, i-am spus lui Mike. Echipele de tragatori sunt pregatite?
— Am folosit tot vocea ta. Oamenii sunt gata si i-am trimis inapoi in camera de asteptare. Nava comandant va ajunge la punctul culminant abia dupa 3h si 4, 7 min. Nu e nici o tinta mai devreme de cinci ore.
— S-ar putea sa faca vreo miscare. Sa lanseze o racheta.
— Calmeaza-te, Man. As vedea din timp o racheta. Acolo sus e lumina, e doar luna plina — de cat timp crezi ca ar avea nevoie oamenii? Nu e necesar.
— Bine, scuze. Lasa-ma sa vorbesc cu Greg.
— Asculta.
Si iar am auzit vocea „mea” discutand cu co-sotul meu, la Mare Undarum. „Paream” incordat, dar stapan pe situatie. Mike ii spusese ce se intampla, ii zisese sa pregateasca operatiunea „Prastia micului David” si s-o mentina gata de atac. „Eu” il asigurasem ca principalul computer va avea pregatit un computer de asteptare programat, iar comutarea se va face automat, daca se intrerupe cumva comunicatia. Tot „eu” i-am mai spus ca va trebui sa ia comanda si sa-si puna mintea la contributie daca se va pierde legatura si nu va fi reluata mai devreme de patru ore. Sa asculte transmisia de pe Pamant si sa hotarasca de unul singur.
Greg ascultase in tacere, repetase ordinele si apoi spuse:
— Mannie, spune-le celor de-acasa ca-i iubesc.
Mike ma facuse sa ma simt mandru, pentru ca raspunsese pentru mine cu emotia pe care as fi avut-o eu, daca as fi vorbit personal:
— Am s-o fac, Greg. Asculta-ma Greg… si eu te iubesc. Stii asta, nu?
— Da, Mannie… si-am sa ma rog pentru tine. Am sa spun o rugaciune speciala pentru tine.
— Multumesc, Greg.
— Pa, Mannie. Du-te si fa ceea ce trebuie.
M-am dus sa-mi indeplinesc misiunea. Mike jucase rolul meu la fel de bine sau chiar mai bine decat as fi facut-o eu. Trebuia sa-l gasesc pe Finn si sa-l duc la „Adam”. Am plecat repede, spunandu-i lui Mami ce vorbisem cu Greg. Era imbracata in costumul de presiune, il trezise si pe Bunicul si-l imbracase si pe el — prima data cand isi punea costumul dupa ani de zile. Am plecat cu casca pe cap si cu arma laser in mana.
Am ajuns la ecluza 13. Era inchisa pe dinauntru si pe vizor nu se zarea nimeni. Foarte bine — conform instructajului, numai ca trebuia sa se vada stilyagi-ul care era de serviciu.
N-avea sens sa bat. In cele din urma, m-am intors pe drumul pe care venisem, am trecut prin casa, am traversat prin tunelele noastre de legume si am urcat prin ecluza familiei spre suprafata, la bateria noastra solara.
Uitandu-ma pe vizor am descoperit o umbra acolo unde ar fi trebuit sa vad soarele stralucitor. Blestemata de nava pamanteana aterizase pe suprafata care apartinea familiei Davis! Suporturile ei formau un trepied gigantic deasupra mea, iar eu ma holbam in sus la reactoarele ei.
Am coborat repede si-am plecat de-acolo. Am incuiat amandoua trapele si toate usile de presiune din cale. I-am spus lui Mami ce era deasupra noastra si i-am zis sa-l posteze pe unul din baieti la usa din spate cu o arma laser. Uite-o, ia-o pe-asta.
In casa nu mai era nici un baiat, nici barbati, nici femeile mai in putere, singurii care ramasesera erau Mami, Bunicul si copiii mei. Restul plecasera, cautand-o cu lumanarea. Mimi nu vroia sa ia arma.
— Nu stiu s-o folosesc, Manuel, si acum e prea tarziu ca sa invat. Pastreaz-o. Nu cred c-o sa patrunda in tunelele Davis. Stiu eu cateva smecherii de care tu nici n-ai auzit.
Nu m-am opus. Pierzi vremea daca stai sa te contrazici cu Mimi. Si era posibil ca ea sa stie cateva smecherii de care eu sa nu fi auzit. Traise pe Luna conditii si mai vitrege decat cele de-acum.
De data asta, in ecluza 13 erau cativa oameni. Am fost lasat sa trec de cei doi baieti care-si faceau datoria. Le-am cerut noutati.
— Presiunea e buna acum, imi spuse cel mai mare dintre ei. Cel putin la nivelul asta. Se duc lupte spre Sosea. Ce ziceti, generale Davis, as putea sa merg cu dumneavoastra? Unul dintre noi e de ajuns ca sa stea de paza.
— Niet.
— Vreau sa dobor un vierme de pamantean.
— Asta e postul tau, m-ai inteles? Ramai la datorie. Daca vine pe-aici un pamantean, e-al tau. Dar ai grija sa nu fii tu al lui.
Am plecat in graba. Ca urmare a propriei mele neglijente, neavand costumul de presiune la mine, am pierdut aproape toata lupta din coridoare. Am prins doar finalul. Halal ministru al apararii! Am luat-o spre nord pe coridorul circular, cu casca deschisa, si am ajuns la ecluza de acces a rampei lungi spre Sosea. Ecluza era deschisa, am injurat si m-am oprit s-o incui, dupa ce am trecut, prudent, sa vad de ce ramasese deschisa. Baiatul care o pazise murise. Asa ca am inaintat mai atent in josul rampei pana am iesit pe Sosea.
La capatul asta era goala, dar am vazut siluete si-am auzit zgomote in interiorul orasului, unde se tragea. Doua siluete in costume de presiune, inarmate cu pusti, se desprinsera de restul si se indreptara spre mine. I-am ars pe amandoi.
Un om inarmat cu o pusca si imbracat in costum de presiune arata ca oricare altul echipat la fel. Cred ca m-au luat drept unul de-ai lor de pe flanc. La distanta asta, nici ei nu se deosebeau de oamenii lui Finn, numai ca n-am mai stat pe ganduri, pur si simplu i-am ars. Un nou venit nu se misca ca un veteran, ridica picioarele prea sus si tot timpul incearca sa se tina de ceva. N-am stat sa analizez, nici nu mi-a trecut prin cap ideea: „Viermi pamanteni.
Am vrut sa le iau armele, dar erau legate de ei si nu stiam cum sa le desfac — cred ca mi-ar fi trebuit o cheie. Nu erau lasere, ci ceva ce nu mai vazusem pana atunci. Erau pusti adevarate. Foloseau mici rachete explozive, dupa cum am aflat mai tarziu. Pe moment, tot ce stiam era ca habar n-aveam cum sa umblu cu ele. Aveau si cutite-lance la capete, erau asa-numitele baionete. De-asta si vroiam sa le iau. Arma mea era buna doar pentru zece focuri la putere maxima si nu avea rezerva de putere. Baionetele pe care le vazusem la astia doi pareau folositoare — una avea sange pe ea, sange de lunar, cred.
Dar am renuntat sa mai iau pustile. Mi-am scos cutitul de la centura si m-am asigurat ca indivizii erau morti de-a binelea. Apoi, m-am grabit spre lupta cu degetul pe tragaci.
Nu era o lupta, ci imbulzeala. Sau poate ca intotdeauna o lupta este o ingramadeala de oameni, confuzie si zgomot, nimeni nu stie prea bine ce se intampla. In partea cea mai larga a Soselei, vizavi de Bon Marche, unde Marea Rampa coboara spre nord, de la nivelul trei se aflau cateva sute de barbati, femei si copii care ar fi trebuit sa fie acasa la ora aia. N-aveau toti costumele de presiune si erau foarte putini cei care aveau arme. In jos, spre rampa, treceau soldati inarmati.
Primul lucru pe care l-am remarcat a fost zgomotul, o larma care imi umplea casca deschisa si-mi bubuia in urechi — un marait. Nu stiu cum sa-l fi numit altfel. Era o combinatie de urlete furioase amestecate cu tipetele stridente ale copiilor si cu mugetele ca de taur ale adultilor. Parca ar fi fost cea mai mare lupta de caini din istorie si brusc m-am trezit ca participam si eu la isteria colectiva, injurand de mama focului si scotand tipete fara noima.
O fata nu mai mare decat Hazel isi facu vant pe balustrada rampei, urca dansand la cativa centimetri de umerii soldatilor care se imbulzeau in jos. Era inarmata cu un fel de satar. Am vazut-o rotindu-l si lovind un individ. Nu cred ca l-a ranit prea grav prin costumul de presiune, dar a cazut si multi au trecut peste el, calcandu-l in picioare. Apoi un altul o lovi, infigandu-i o baioneta in coapsa. Fata cazu pe spate si disparu in multime.
Nu puteam sa vad ce se intampla cu adevarat, nici nu-mi mai pot aminti decat franturi. Stiu doar ca fetita a cazut pe spate peste balustrada. Nu stiu cine era sau daca o fi supravietuit. De unde eram, nu puteam sa-mi dau seama de nimic, erau prea multe capete care-mi blocau vederea. In fata unui magazin de jucarii era o tejghea si m-am urcat pe ea. Eram la un metru deasupra pavajului Soselei si ii vedeam mai bine pe pamantenii care coborau. M-am lipit de zid, am tintit cu grija, ochind spre inimile lor. Putin mai tarziu, am descoperit ca nu-mi mai mergea laserul si m-am oprit. Cred ca omorasem vreo opt soldati pe care n-o sa-i mai astepte nimeni acasa pe Pamant, dar nu i-am numarat. Timpul parea fara sfarsit. Desi toata lumea era in agitatie, miscandu-se de colo- colo in viteza, eu ma simteam in mijlocul unui film documentar, in care fiecare miscare e filmata cu incetinitorul.
Cred ca o data sau de doua ori am fost pe post de tinta. In timp ce-mi foloseam arma, am fost reperat de un vierme pamantean, care a tras in mine. Explozia a avut loc chiar deasupra capului meu, iar bucati din zidul
