magazinului mi-au lovit casca. Cand am ramas fara munitie, am sarit de pe tejgheaua cu jucarii, am apucat arma cu laser ca pe-o bata si m-am alaturat gloatei, inaintand spre baza rampei. In tot timpul asta — care mi s-a parut o vesnicie — dar nu cred c-au trecut mai mult de cinci minute, pamantenii au tras in multime. Se auzeau trosnete ascutite, bufnituri infundate atunci cand gloantele loveau in plin si pocnituri mai puternice daca nimereau in vreun zid sau in ceva solid. Inca ma chinuiam sa ajung la baza rampei, cand mi-am dat seama ca nu se mai tragea.
Toti pamantenii zaceau la pamant, morti, nimeni nu mai cobora rampa.
24
In intreaga Luna nu mai era picior de invadator. Daca nu murisera toti in acelasi timp, murisera la scurt timp. Erau peste doua mii de soldati morti, mai mult de trei ori decat lunarii care murisera in lupte. Lunarii raniti erau in numar foarte mare, poate sa fi fost tot vreo doua mii, dar n-a stat nimeni sa-i numere. Nu s-au luat prizonieri in nici un furnicar. Cand am facut curatenie la suprafata, am prins vreo duzina de ofiteri impreuna cu echipajul fiecarei nave.
Cred ca un motiv important in castigarea luptei l-a constituit gravitatia. Lunarii nostri nu erau inarmati si totusi au reusit sa tina piept soldatilor bine inarmati si antrenati. Un pamantean care pune piciorul pe Luna pentru prima data nu se poate misca in largul lui din cauza gravitatiei, care este de sase ori mai mica decat pe Pamant. Toate reflexele i se pierd: trage prea sus fara sa-si dea seama, nu are echilibru, nu poate sa alerge asa cum trebuie, ii aluneca picioarele sub el. Mai rau, soldatii care au venit trebuiau sa lupte coborand. Au intrat pe la nivelele superioare, iar apoi au coborat pe rampe, incercand sa captureze un oras. Viermii pamanteni nu stiu sa coboare o rampa. Miscarea nu e alergare, nu e mers, nu e zbor, ci mai mult un dans controlat cu picioarele abia atingand solul, pastrandu-ti doar echilibrul. Un copil lunar face chestia asta automat, fara sa se gandeasca, coboara sarind, intr-o cadere controlata, degetele de la picioare ating pamantul la fiecare cativa metri.
Dar un pamantean se trezeste mergand in gol, se zbate, se roteste, isi pierde echilibrul si cade. Nu pateste nimic, dar e furios la culme.
Soldatii care ajunsesera pe rampe murisera. Cei pe care-i vazusem eu se agatasera de ce putusera, reusisera sa coboare trei rampe si sa ramana in viata. Cu toate astea, numai cativa soldati puteau sa traga din capul rampei. Cei de pe rampa isi concentrau eforturile sa ramana in picioare, agatandu-se de arme, incercand sa ajunga la nivelele inferioare.
Lunarii nu i-au lasat. Barbatii, femeile si copiii se napusteau asupra lor si ii doborau, ii ucideau cu ce aveau la indemana. Eu nu eram singurul cu arma laser din preajma. Doi oameni de-ai lui Finn se inghesuisera pana la balconul de la Bon Marche si, ghemuiti acolo, ii tinteau pe tragatorii din capul rampei. Nu le spusese nimeni s-o faca, nu-i conducea nimeni, nu primisera ordin de la nimeni. Finn n-a avut sansa de a-si controla trupele dezordonate, antrenate doar pe jumatate. Incepuse lupta, ei intrasera in lupta.
Si cred ca asta a fost motivul cel mai important pentru care am invins, am luptat. Multi lunari nici nu dadusera vreodata cu ochii de un invadator viu, dar pe unde au patruns soldati, lunarii s-au napustit si au luptat pe viata si pe moarte. Nimeni nu le-a spus s-o faca. Firava noastra organizatie se blocase datorita elementului surpriza. Dar noi, lunarii, am luptat cu fanatism si am terminat cu toti invadatorii. Nici un soldat n-a ajuns mai jos de nivelul sase, in nici un furnicar. Oamenii din subteranele adanci n-au aflat ca suntem invadati decat dupa ce se terminase totul.
Nu zic, si invadatorii au luptat bine. Erau trupe nu numai pentru inabusirea revoltelor, ci erau cele mai bune forte de lupta din orasele pe care le aveau Natiunile Federative. Fusesera indoctrinati si drogati. Li s-a spus — era adevarat — ca singura lor speranta de-a se intoarce acasa, pe Pamant, era sa captureze furnicarele si sa le supuna vointei lor. Daca o faceau, li se promisese eliberarea si nu mai aveau de indeplinit nici o sarcina pe Luna. Trebuiau sa invinga sau sa moara, intrucat li se subliniase in repetate randuri ca transportoarele lor nu plecau daca nu invingeau. Aveau nevoie de o noua incarcatura cu masa de reactie — lucru imposibil daca Luna nu era capturata. Si asta era adevarat.
Apoi fusesera indopati cu energizante, euforizante, substante inhibatoare ale fricii, care l-ar fi facut pana si pe un soarece sa dea cu pisica de pamant. Si li s-a dat drumul pe Luna. Au luptat ca niste profesionisti ai armelor, fara frica si… au murit.
In Sub-Tycho si in Churchill au folosit gaze. Au murit destui lunari. Doar cei care aveau costumele de presiune au luptat efectiv. Dar rezultatul a fost acelasi, numai ca a durat mai mult. Folosisera gaz paralizant, pentru ca Autoritatea nu vroia sa ne omoare, ci sa ne dea o lectie, sa ne ia din nou in stapanire, sa ne puna la munca.
Atacul surpriza fusese motivul pentru amanari si pentru aparenta nehotarare a Natiunilor Federative. Decizia fusese luata la scurt timp dupa ce stabilisem embargoul de cereale -am aflat asta de la ofiterii capturati de pe transportoare. De-atunci si pana la data atacului au mers pe orbita eliptica lunga, care mergea mult in afara orbitei Lunii, traversa Luna, facea un opt, apoi se intorcea inapoi, intalnindu-se deasupra fetei opuse a Lunii. Nu e de mirare ca Mike nu le-a vazut deloc. Nu are ochi la ceafa. Tinuse cerul sub observatie cu radarele balistice, dar nici un radar nu poate inregistra nimic dincolo de orizont. Privirea cea mai lunga pe care o putea arunca Mike unei nave de pe orbita, era de opt minute. Ei venisera aproape atingand solul, in orbite circulare stranse, cu fiecare nava direct la tinta, aterizand rapid pe „Noul Pamant” pe 12 octombrie '76, 18h 40 min. 36, 9 sec. — o treaba eleganta, trebuie sa recunosc, pe care au fost in stare sa o execute Fortele Navale ale Pacii din cadrul N. F.
Nava uriasa care a revarsat o mie de soldati in L-City, n-a fost vazuta de Mike decat in momentul aterizarii — un fulger. Daca s-ar fi uitat spre est cu noul radar de la sediul din Mare Undarum, cred ca ar fi vazut-o cu cateva secunde mai devreme, dar s-a intamplat ca il antrena pe „fiul lui mai mic si mai prost” (adica celalalt computer) in momentul acela si se uitau spre vest, spre Terra. Oricum, doua-trei secunde in plus sau in minus n- ar mai fi contat. Surpriza a fost atat de bine planuita, atat de completa, incat la ora sapte (ora Greenwich) toate fortele patrundeau pe intreaga Luna fara ca cineva sa aiba nici cea mai mica banuiala. Nu intamplator au aselenizat pe „Noul Pamant”, cu toate furnicarele masate pe semiluna luminata. Autoritatea nu cunostea cu adevarat conditiile de pe Luna, dar stia ca nici un lunar nu urca la suprafata daca nu are o treaba urgenta, in timpul luminii semilunare. Daca trebuie, urca la suprafata si se intoarce inapoi cat poate de repede, cu ochii pe detectorul de radiatii.
Asa ca ne-au prins fara costume de presiune si fara arme.
Dar, desi soldatii murisera, n-am scapat de pericol. La suprafata aveam sase transportoare si pe cer zbura nava comandant.
Cum s-a terminat confruntarea de la Bon Marche, mi-am recapatat calmul si-am cautat un telefon. Nici o veste din Kongville, nici o veste de la profesor. Castigasem si lupta din J-City si din Novylen — transportorul de acolo se rostogolise la aterizare, forta invadatoare fusese slabita de pierderile de la aterizare, iar acum baietii lui Finn detineau controlul transportorului. In alte orase nu se intamplase nimic deosebit. Mike oprise metrourile si rezervase telefoanele interurbane pentru apelurile oficiale. In subsolul lui Churchill s-a produs o explozie de presiune necontrolata. Dar Finn fusese instiintat si se putea conta pe ajutorul lui.
Am vorbit cu Finn, i-am spus unde se afla transportorul din L-City si am stabilit sa ne intalnim la ecluza 13.
Finn trecuse prin aceeasi experienta ca si mine — fusese si el la fel de surprins de atac, numai ca avea costumul de presiune pe el. Nu reusise sa stabileasca controlul puscasilor laser pana la terminarea bataliei si se luptase singur in masacrul din Domul vechi. Acum incepuse sa-si adune baietii si avea un ofiter care primea rapoarte in biroul lui din Bon Marche. Luase legatura cu subcomandantul din Novylen, dar era ingrijorat in legatura cu Hong Kong Luna.
— Mannie, sa-mi duc oamenii acolo cu metroul?
I-am spus sa astepte. Invadatorii nu puteau ajunge la noi cu metroul atat timp cat energia era sub controlul nostru si ma indoiam ca transportorul lor se putea ridica.
— Hai sa ne uitam la transportorul de-aici.
Asa ca am iesit prin ecluza 13, care era goala la capatul cu presiune particulara, prin tunelele fermei unui vecin — caruia nu-i venea sa creada ca fusesem invadati — si am folosit ecluza lui de suprafata ca sa iesim sa observam transportorul dintr-un punct aflat cam la un kilometru la vest de el. Am ridicat capacul cu prudenta. Apoi
