Probabil ca cele mai multe dintre stancile noastre urmau sa loveasca tintele din America de Nord numai pentru ca erau tintite spre locuri unde nu era nimic important de protejat. Dar cred ca nu-si puteau permite sa ignore proiectilul indreptat spre Stramtoarea Long Island sau stanca pregatita pentru coordonatele 87 grade vest x 42 grade si 30 min. nord — Lacul Michigan, centrul triunghiului format de Chicago, Grand Rapids si Milwaukee. Gravitatia puternica facea ca interceptarea lor sa fie greu de realizat si costisitoare. Vor incerca sa ne opreasca numai acolo unde va merita osteneala.
Iar noi nu ne puteam permite sa-i lasam sa ne opreasca. Asa ca, dupa prima lovitura, planificasem inca una si-nca una, pentru a fi siguri ca ne-am atins scopul. Nici macar Mike nu stia ce fel de interceptori nucleari aveau sa foloseasca, nu avea date suficiente. Mike presupunea ca interceptorii urmau sa fie tintiti cu radarul — dar de la ce distanta? In mod sigur, de la o distanta destul de mica, iar o stanca prinsa intr-o chinga de otel se transforma in gaz incandescent intr-o secunda. Da, dar este o diferenta intre o stanca care cantareste cateva tone si circuitul ultrasensibil al unui proiectil nuclear. O forta care ar distruge un proiectil nuclear nu ar provoca o paguba prea mare namilelor noastre, ci doar le-ar devia traseul.
Trebuia sa le dovedim ca noi puteam arunca stanci fara cheltuiala prea mare, mult timp dupa ce ei si-ar fi terminat rezervele de interceptoare de tip nuclear, care erau foarte scumpe — milioane de dolari? sute de mii de dolari? Daca nu reuseam sa le-o dovedim de prima data atunci cand America isi indrepta fata spre noi, urma sa ochim tintele pe care nu le tintisem de prima data, stancile de rezerva pentru a doua si a treia lovitura erau deja in spatiu pentru a fi impinse acolo unde era nevoie. Daca trei bombardamente in trei rotatii ale Pamantului nu erau de ajuns, puteam sa aruncam stanci in ei pana cand ar fi ramas fara interceptori… sau pana cand ne distrugeau ei pe noi, ceea ce era mult mai plauzibil.
Timp de un secol, Comandamentul Apararii Spatiale Nord-American fusese ingropat intr-un munte la sud de Colorado Springs in Colorado, oras care nu prezenta nici o importanta. In timpul Razboiului Pocnitorilor Umede, muntii Cheyenne primisera o lovitura directa. Postul de comanda supravietuise, dar nu acelasi lucru se putea spune si despre fauna — au fost distrusi copacii, cea mai mare parte a orasului si o parte din varful muntelui. Noi nu vroiam sa omoram pe nimeni, dar daca mai ramaneau oameni pe munte dupa ce ragusisem de atatea avertismente, nu era vina noastra. Ii pregatisem Comandamentului Apararii Spatiale un tratament lunar complet, ca la carte: douasprezece proiectile de piatra la prima rotatie — si tot asa mai departe pana ne-am fi terminat incarcatura sau pana eram scosi din actiune… sau pana cand Directoratul Americii se dadea batut.
Muntele Cheyenne era o tinta unde era chiar pacat sa trimitem doar o racheta. Vroiam sa-l distrugem, sa-l faramitam. Asa, ca sa le distrugem moralul. Ca sa stie ca existam. Sa-i pisam pana le intrerupem comunicatiile si le distrugem postul de comanda, daca puteam. Sau macar sa le dam dureri de cap si sa nu le lasam nici o clipa de pauza, de liniste. Daca dovedeam intregului Pamant ca puteam indrepta un atac sustinut asupra celui mai puternic Gibraltar al apararii lor spatiale, ne-ar fi scutit s-o mai dovedim distrugand Manhattan-ul sau San Francisco.
Ceea ce n-am fi facut, chiar daca pierdeam. De ce? E o chestiune de bun simt. Daca ne-am fi folosit ultimele puteri ca sa le distrugem un oras important, nu numai ca ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi nimicit. Vorba profesorului: Daca e posibil, lasa-i dusmanului tau sansa de a-ti deveni prieten.
Dar sa lovim o tinta militara insemna sa jucam corect.
Nu cred ca a dormit cineva in noaptea de joi spre vineri. Toti lunarii stiau ca vineri dimineata urma sa aiba loc marea noastra incercare. Si cei de pe Pamant stiau, iar stirile lor recunoscusera in cele din urma ca Observatorul Astronomic depistase obiecte care se indreptau spre Terra, probabil „castronasele cu orez” cu care se laudasera condamnatii rebeli ca o sa arunce de pe Luna. Dar nu insemna un pericol de razboi, ci mai mult o dovada in plus ca Luna nu putea construi bombe-H — desi ar fi prudent sa se evite zonele pe care acesti criminali au pretins ca le vor tinti. La video, un tip amuzant, un comic popular, lua povestea in serios si facu o gluma despre operatiunea noastra. Statea pe un X mare desenat in studio, despre care spunea ca se afla la intersectia coordonatelor 110V x 40N si ca tintele noastre sunt cele mai sigure locuri. N-am mai auzit de el dupa asta.
Un telescop de la Observatorul Richardson fusese cuplat la video si cred ca toti lunarii, indiferent unde se aflau — in case, in carciumi, in Domul vechi — se uitau sa nu piarda evenimentul cel mai important pentru Luna. Erau unii care se hotarasera sa-si puna costumele de presiune si sa se uite cu ochiul liber, sa vada pe viu cum s-ar zice, de la suprafata, in ciuda faptului ca in cele mai multe furnicare era perioada de lumina semilunara. La insistentele Comandantului de Brigada, judecatorul Brody, am construit la repezeala o antena ajutatoare la capul catapultei, astfel incat minerii sa poata urmari la video in camerele de garda, pentru ca altfel n-am mai fi avut nici un puscas la datorie. Fortele armate — puscasii lui Brody, oamenii lui Finn, Corpul Aerian Stilyagi — erau in alarma de gradul trei in toata aceasta perioada.
Congresul se afla in sesiune neoficiala in Novy Bolsoi Teatr, iar Terra se vedea pe un ecran imens. In Complexul de sus, in fostul birou al Temnicerului-sef, profesorul, Stu, Wolfgang si altii urmareau transmisia la un ecran mai mic.
N-am stat cu ei, eram ocupat, intram si ieseam, nervos ca o pisica cu pui, luand cate un sandvis pe care uitam sa-l mananc. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Mike. Nu puteam sa stau intr-un singur loc, simteam ca ma sufoc de nerabdare si de incordare.
Pe la opt, Mike zise:
— Man, cel mai vechi si cel mai bun prieten, pot sa-ti spun ceva, dar fara sa te simti jignit?
— Poftim? O, da, sigur. Cand ti-ai mai facut probleme ca m-ai putea jigni, Mike?
— Tot timpul, Man, odata ce am inteles ca poti fi jignit. Mai sunt doar 3, 75 x 10 la puterea a noua microsecunde pana la impact… iar asta este problema cea mai complexa cu care m-am confruntat vreodata contracronometru. De cate ori imi vorbesti, folosesc un procentaj mare al capacitatii mele — poate mai mare decat iti dai seama — pe timpul a cateva milioane de microsecunde, pentru a realiza corect mesajul tau si pentru a putea sa raspund.
— Cu alte cuvinte, vrei sa spui „Nu ma mai trage de maneca”?
— Vreau sa-ti dau o solutie perfecta, Man.
— Bine, am inteles. Aha… ma duc sus la profesor.
— Cum vrei. Dar te rog sa stai undeva unde pot sa te gasesc — s-ar putea sa am nevoie de ajutorul tau.
Ultima parte era o prostie, amandoi stiam asta. Problema depasea capacitatea umana, era prea tarziu chiar si pentru a ordona devierea traiectoriei stancilor. Ceea ce vroia Mike sa-mi spuna era clar, Si eu sunt nervos, nu ma deranjeaza compania ta, dar nu mai vorbi, te rog.
— Bine, Mike, tinem legatura. Am sa gasesc un telefon undeva. Am sa tastez MYCROFTXXX, dar n-am sa vorbesc, asa ca nu raspunde.
— Multumesc, Man, prietenul meu cel mai bun. Balsoie spasiva.
— Pe curand, Mike.
Am luat-o in sus, dar mi-am dat seama ca nu doream tovarasia nimanui, mi-am pus costumul de presiune, am gasit un cablu lung de telefon, l-am cuplat la casca, infasurandu-l pe brat si am iesit. Stiam un telefon de serviciu in baraca militara de dincolo de ecluza, m-am cuplat la el, am tastat numarul lui Mike si am iesit afara. M-am pitit in umbra baracii si am privit spre Terra. Era ca de obicei la jumatatea cerului din vest, arata ca un semicerc mare si stralucitor, la trei zile dupa Pamantul nou. Soarele coborase inspre orizontul vestic si stralucirea lui ma impiedica sa vad clar Terra. Nu-mi era de ajuns viziera castii, asa ca m-am tras inapoi, mai in spatele baracii, departe de ea, pana cand am vazut Terra pe deasupra baracii. Desi Soarele facea un ecran, se vedea destul de bine acum. Lumina solara taia partea de sus a Africii, astfel incat punctul orbitor se afla la nivelul solului, nu era prea rau — dar polul sud era de un alb atat de orbitor, incat nu puteam sa vad prea bine America de Nord, care era luminata doar de Luna.
Mi-am intors capul si mi-am pus binoclul castii — unul bun, marca Zeiss, care apartinuse Temnicerului- sef.
Sub ochii mei se intindea America de Nord, ca o harta fantomatica. Nu erau nori deasupra ei, puteam sa vad orasele, puncte stralucitoare fara margini. Opt si treizeci si sapte de minute…
La noua fara zece, Mike incepu numaratoarea inversa, nu ii consuma atentia, o avea programata automat, dinainte.
8: 51 — 8: 52 — 8: 53… un minut — 59-58-57… jumatate de minut — 29-28-27… zece secunde — 9-8-7- 6-5-4-3-2-1…
Si deodata, reteaua exploda in luminite ca niste diamante stralucitoare!
