constiinta profund umana — pentru ca se simtea vinovat ca nu reusise sa apere sase tinte in acelasi timp. I-am repetat ca nu a fost vina lui, pentru ca el trebuia sa lupte cu arme improvizate cu putere limitata, nu cu arme adevarate.
— Dar tu, Mike? Esti teafar?
— Da, in toate punctele importante. Dar am discontinuitati periferice. O racheta mi-a intrerupt circuitele de la Novy Leningrad, dar rapoartele pe care le-am primit prin Luna City ma informeaza ca statiile locale functioneaza corespunzator, fara pierderi in serviciile orasului. Ma deranjeaza discontinuitatile pe care le am, dar pot fi reparate mai tarziu.
— Pari obosit, Mike.
— Eu, obosit? Absurd! Man, uiti ce sunt. Sunt doar suparat, asta e tot.
— Cand iti va ajunge nava a doua pe radar?
— Cam peste trei ore, daca isi mentine orbita de mai devreme. Dar nu cred ca isi respecta orbita, am o probabilitate mai mare de 90%. Ma astept sa apara cam intr-o ora.
— O orbita Garrison? Ohoo!
— A iesit din campul meu vizual la azimut si curs est, treizeci si doi nord. Iti sugereaza ceva, Man?
Am incercat sa vizualizez.
— Cred ca vor debarca si vor incerca sa te captureze,
— Profesorul stie. Dar eu nu analizez asa situatia.
— Nu? Ei, cred ca e mai bine sa tac si sa-mi vad de treaba.
Asa am si facut. Lenore imi aduse micul dejun, iar in timp ce-l inspectam pe Junior — mi-e rusine sa recunosc -n-am mai putut sa ma abtin si am plans pierderile suferite, impreuna cu Wyoh si cu Lenore. Mami o trimisese pe Lenore sa gateasca pentru Greg dupa moartea Millei, ca un pretext. La sediu erau destule neveste care se puteau ocupa de gatit pentru toata lumea, dar Mami o facuse pentru moralul lui Greg ca si pentru cel al Lenorei. Lenora si Milla fusesera prietene foarte bune.
Junior parea in regula. Se ocupa de America de Sud cu cate o incarcatura o data. Am ramas in camera radarului si am urmarit la amplificarea maxima, in timp ce el plasa una in estuarul dintre Montevideo si Buenos Aires. Nici Mike n-ar fi fost atat de precis. Apoi, i-am verificat programul pentru America de Nord — n-am gasit nimic suspect — l-am incuiat si-am luat cheile. Junior era de capul lui daca Mike nu se elibera de celelalte treburi si nu se hotara sa preia din nou controlul.
Apoi m-am asezat si am incercat sa ascult stirile de pe Pamant si din Luna City. Cablul coaxial din L-City purta liniile telefonice, programul lui Mike pentru fiul sau mai prost, transmisiile radio si video. Locul nu mai era izolat. Dar, pe langa cablul din L-City, sediul mai avea antene indreptate spre Terra si puteam asculta orice stire pe care o recepta Complexul venind de pe Terra. Nu era nici o risipa, transmisia radio si video de pe Terra fusese instalata pentru recreere in timpul constructiei, dar acum constituia o rezerva importanta, pentru cazul in care unul din cabluri ar fi cazut.
Transmisia satelitului oficial al N. F. sustinea ca radarele balistice ale Lunii fusesera distruse si ca acum eram lipsiti de ajutor. Ma intrebam ce credeau oamenii din Buenos Aires si din Montevideo in legatura cu stirea asta. Probabil ca erau prea ocupati ca sa mai aiba timp sa mai asculte stirile. Intr-un fel, loviturile pe care le pregatisem pentru mari si oceane erau mai rele decat cele care cazusera pe teren solid.
Canalul video al
Repeta de cateva ori, apoi se opri brusc:
— Atentie! Crucisatorul inamic a fost detectat de radar, zboara la mica inaltime cu viteza maxima. S-ar putea sa se vina spre Luna City. Atentie! Rachetele au fost lansate, crucisatorul se indreapta spre capatul de ejectie al…
Imaginea si sunetul se intrerupsera.
Putea la fel de bine sa spuna ceea ce noi, cei de la Prastia micului David, am aflat mai tarziu, si anume, al doilea crucisator, venind la nivel jos cu viteza maxima pe orbita cea mai joasa pe care o permitea terenul Lunii, a inceput bombardamentul capatului de ejectie al vechii catapulte, la o suta de kilometri de capul catapultei si de tragatorii lui Brody si a distrus mai multe inele, pana in minutul in care a ajuns in raza vizuala de tragere a tunarilor, stransi cu totii in jurul radarelor de la capul catapultei. Se pare ca se simtea in siguranta. Nu era, pentru ca baietii lui Brody i-au ars „ochii” si „urechile”. A mai parcurs o orbita dupa care s-a prabusit langa Torricelli, cred ca in incercarea de a ateriza, pentru ca reactoarele i se oprisera inainte de zdrobire.
Urmatoarele stiri receptionate de noi la noul sediu au venit de pe Pamant. Acelasi imputit post de radio N. F. pretindea ca fusese distrusa catapulta (era adevarat), iar impotrivirea lunara luase sfarsit (asta era fals) si le cerea tuturor lunarilor sa-i ia prizonieri pe conducatorii lor si sa-i predea milei Natiunilor Federative (iar fals, nu exista conceptul de mila in organizatia de pe Pamant).
Am ascultat stirile, am verificat din nou programarea si m-am dus in camera intunecoasa a radarului. Daca totul mergea dupa plan, urma sa lansam un nou atac in raul Hudson si apoi pe alte tinte succesive, timp de trei ore, pe tot continentul american — spun succesive, pentru ca Junior nu se putea ocupa de lansari simultane. Mike adaptase planul pentru capacitatea lui.
Raul Hudson a fost lovit conform planului. Ma intrebam cati newyorkezi ascultau postul de stiri al N. F. In timp ce priveau explozia care il dezmintea.
Doua ore mai tarziu, statia N. F. anunta ca rebelii lunari mai avusesera rachete pe orbita in momentul distrugerii catapultei, dar ca, dupa aceste cateva impacturi razlete, nu vor mai urma altele. Cand am terminat cu al treilea bombardament asupra Americii, am inchis radarul. Nu functiona constant, Junior era programat sa arunce priviri numai cand era necesar, cateva secunde de fiecare data.
Aveam noua ore inaintea bombardarii Marii Chine, care venea la rand.
Dar nu aveam noua ore ca sa luam cea mai grabnica hotarare, daca sa lovim sau nu Marea China. Fara informatii. In afara de canalele de stiri de pe Pamant. Care puteau sa fie false. Ingrozitor. Nu stiam daca profesorul mai era sau nu in viata. Si mai ingrozitor. Ce faceam acum? Actionam in calitatea de Prim-ministru? Aveam nevoie de profesor. Nu ma simteam in largul meu ca „sef al statului”. In special, aveam nevoie de Mike — ca sa calculeze faptele, sa estimeze incertitudinile, sa proiecteze probabilitati ale unui curs sau ale altuia.
Pe onoarea mea, nu stiam daca mai vin nave spre noi si, lucrul cel mai rau, mi-era si frica sa ma uit. Daca deschideam radarul si-l porneam pe Junior ca sa cerceteze cerul, am fi fost reperati imediat de orice nava de razboi peste care as fi trecut cu semnalele radar, inainte ca Junior sa fi avut timp s-o vada. Navele de razboi fusesera special construite pentru detectarea supravegherii oricarui radar. Asa am auzit. La naiba, nu eram militar, ci un biet tehnician de computere, care nimerise pe teren gresit…
Cineva suna la usa. M-am ridicat si-am descuiat. Era Wyoh cu cafeaua. Mi-o dadu si iesi fara sa zica nimic.
Sorbeam din cafea si ma gandeam. Asta e, baiete, te lasa singur si asteapta ca tu sa scoti vreun miracol din palaria de magician. Nu ma simteam in stare. De undeva, din copilarie, am auzit vocea profesorului: „Mannie, cand te confrunti cu o problema pe care nu o intelegi, incearca sa rezolvi o parte din ea pe care o intelegi si apoi analizeaz-o din nou in intregime”. Ma invatase ceva ce nici el nu intelegea prea bine — matematica — dar imi predase ceva mult mai important, un principiu fundamental.
Dintr-o data, am stiut ce aveam de facut pentru inceput.
M-am dus la Junior si l-am pus sa-mi scoata la imprimanta programul impacturilor prezise ale incarcaturilor de pe orbita — usor, era un pre-program pe care il putea rula oricand in sens invers timpului real. In timp ce Junior era ocupat, eu am cautat cateva programe alternative in rola pe care mi-o pregatise Mike.
Apoi am introdus cateva din aceste programe alternative -nu era nici o problema, trebuia doar sa fiu atent sa le citesc corect si sa le tastez fara erori. L-am pus pe Junior sa tipareasca ceea ce tastasem, ca sa ma verific inainte de a-i da semnalul de executie.
Cand am terminat — trecusera patruzeci de minute -toate incarcaturile de pe traiectorie care se indreptau
