— Prin moartea lui ati ajuns in frunlea acestei institutii, ati dobandit o noua pozitie sociala.
— Si numiti asta un mobil? O, ceruri! Dar cine ar fi
Baley isi scarpina ceafa incurcat. Femeia avea dreptate.
— Ati observat ca port un inel, domnule Baley? intreba Klorissa. Si o clipa paru ca vrea sa-si scoata manusa de pe mana dreapta, dar renunta.
— Da, am observat.
— Si stiti cumva ce semnificatie are?
— Nu stiu. (Niciodata nu voi scapa de ignoranta asta, se gandi el cu amaraciune.)
— Sa va tin atunci o mica prelegere?
— Neaparat, daca asta ma va lamuri putin asupra acestei lumi afurisite, izbucni Baley.
— O, ceruri! spuse Klorissa zambind. Imi inchipui ca pamantenii ne vad pe noi tot atat de gresit cat ii vedem si noi pe ei. Iata, aici e o incapere goala. Sa intram si sa ne asezam… Nu, nu e destul de mare. O sa facem asa: dumneavoastra luati loc inauntru, iar eu raman aici, afara. Si se dadu inapoi pe coridor, ca sa-l lase sa intre, apoi se intoarse si ramase in picioare langa perete, intr-un loc de unde il putea vedea.
Baley se aseza, cu o foarte slaba urma de ezitare cavalereasca. Si de ce nu, in fond? isi spuse el, intr-o pornire de revolta. Las sa stea in picioare spatiana asia!
Klorissa isi incrucisa bratele muschiuloase si incepu:
— Analiza genica este lucrul cel mai important al societatii noastre. Nu analizam direct genele, fireste. Fiecare gena dirijeaza o anumita enzima, iar enzimele le putem analiza. Cunoscand enzimele, cunoastem chimismul corpului omenesc. Ma puteti urmari?
— Inteleg teoria, raspunse Baley, dar nu stiu cum se aplica.
— Acest lucru il facem noi aici. Cand copilul se afla in ultimul stadiu de fat, se iau niste probe de sange care permit tragerea unor prime concluzii. In principiu, ar trebui sa sesizam orice mutatie in aceasta faza si sa apreciem daca nasterea se justifica sau nu. De fapt, inca n-am reusit sa eliminam toate posibilitatile de eroare. Va veni si asta, candva. Deocamdata, continuam probele si dupa nastere — biopsie si analize ale fluidelor corporale. In orice caz, cu mult inainte de maturitate cunoastem exact structura genica a baietilor si fetelor noastre.
Pentru a ne indica structura genica, purtam inele speciale, continua Klorissa. E un obicei vechi, o ramasita primitiva din vremea cand solarienii inca nu se reproduceau eugenie. Astazi suntem toti sanatosi.
— Si totusi il purtati inca pe-al dumneavoastra. De ce?
— Pentru ca am o structura exceptionala, raspunse spatiana, cu o mandrie deschisa, nestingherita. Doctorul Delmarre a cautat mult timp un asistent.
— Dar el nu putea, nu-i asa? Era oare o dovada de instabilitate?
— Intr-un anumit fel, da, insa cel mai adesea se dovedea un tip util de instabilitate. Va spalati pe maini, nu?
Baley isi privi repede mainile. Erau destul de curate.
— Da, raspunse el.
— Perfect. Presupun ca e nevoie de o anumita instabilitate care sa va dea o repulsie atat de mare fata de murdarirea mainilor incat sa nu puteti curata cu mana un mecanism murdar de unsoare nici chiar in caz de nevoie. Si totusi, in desfasurarea
— Inteleg. Continuati, va rog.
— Asta e lot. Sanatatea mea genica ma claseaza pe locul trei la scara intregii planete. Iata de ce port inelul. Imi da o mare satisfactie sa-l port.
— Va felicit.
— Nu e cazul sa ma luati in ras. Nu este un succes personal ci, probabil, doar o permutare intamplatoare a genelor parintesti. Oricum, sunt mandra de ea. Si nimeni nu m-ar putea crede capabila de un act atat de nebunesc ca uciderea unui om. Structura mea genica n-o permite. Asa ca nu va mai obositi acuzandu-ma.
Baley dadu din umeri fara sa spuna nimic. Femeia parea sa confunde structura genica cu probele judiciare si probabil ca si ceilalti solarieni ar face acelasi lucru.
— Vreti sa vedeti copiii acum? intreba Klorissa.
— Va multumesc. Da.
Coridoarele pareau interminabile. Cladirea era, fara indoiala, foarte mare. Sigur, nu chiar ca enormele blocuri de apartamente din Orasele pamantene, dar pentru o singura cladire, agatata de suprafata unei planete, avea lotusi proportii uriase.
Erau sute de patuturi, cu bebelusi roz care tipau, dormeau sau se hraneau. Urmau apoi camerele de joaca pentru cei care incepusera sa se tarasca.
— Nu sunt prea rai la varsta asta, observa Klorissa fara bunavointa, desi au nevoie de un numar imens de roboti. Practic ne trebuie cate un robot pentru fiecare din ei pana la varsta cand incep sa mearga.
— De ce?
— Se imbolnavesc daca nu li se asigura ingrijirea individuala.
— Da, cred ca e greu de reprimat nevoia de afectiune.
Klorissa se incrunta si raspunse taios:
— Tancii au nevoie de ingrijire.
— Si totusi ma surprinde ca robotii pot satisface nevoia lor de afectiune.
Femeia se intoarse brusc spre detectiv, cu o iritare pe care distanta dintre ci n-o putea ascunde.
— Uite ce e, domnule Baley, daca incercati sa ma scarbiti folosind cuvinte neplacute, sa stiti ca n-o sa va mearga. O, ceruri! Nu fiti atat de naiv!
— Sa va scarbesc?
— Si eu pot folosi cuvantul. Afectiune! Sau vreti unul mai clar si mai obscen? Il pot pronunta si pe asta! Dragoste! Acum, daca v-am satisfacut, va rog sa va comportati corect.
Baley nu se mai osteni sa lamureasca problema. Se multumi sa intrebe:
— Si robotii pot intr-adevar asigura aceasta ingrijire?
— Desigur. Altlel crescatoria n-ar li functionat cu succes. Se joaca cu copiii, ii mangaie si ii giugiulesc, iar copiilor nu le pasa ca au de-a face cu robotii. Mai tarziu insa, intre trei si zece ani, lucrurile se complica.
— Da?
— In aceasta perioada copiii vor sa se joace intre ei. De-a valma.
— Presupun ca-i lasati s-o faca.
— N-avem incotro, dar nu ne uitam niciodata obligatia de a le insufla cerintele varstei mature. Fiecare are o camera separata, care se poate inchide. De la bun inceput trebuie sa doarma singuri. Insistam asupra acestui lucru. Si apoi le impunem in fiecare zi un interval de izolare, care se mareste eu trecerea anilor. La varsta de zece ani copilul se poate limita la contacte prin vizionare timp de o saptamana. Desigur, instalatiile sunt foarte complexe, permitandu-le sa vizioneze si in aer liber, chiar o zi intreaga daca vor.
— Sunt surprins ca puteti reprima atat de eficace un instinct. Caci constat eu insumi aceasta. Si totusi, sunt surprins.
— Ce instinct? intreba Klorissa.
— Instinctul de colectivitate. Chiar dumneavoastra ati spus ca acesti copii vor sa se joace impreuna.
Klorissa ridica din umeri.
— Numiti aceasta instinct? Si, la urma urmelor, ce e cu asta? O, ceruri, dar chiar daca copilul arc o teama instinctiva de a nu cadea, adultul poate fi antrenat sa lucreze la inaltimi mari, intr-un permanent pericol de cadere. N-ati vazut niciodata dansatori pe sarma? Si exista lumi unde oamenii traiesc in cladiri inalte. Iar daca la copii gasim o frica instinctiva de zgomote mari, dumneavoastra va c frica de ele?
— Nu, in limite rezonabile, admise detectivul.
— Sunt gata sa pariez ca pamantenii n-ar putea dormi in conditii de liniste absoluta. O, ceruri! Nu exista instinct care sa nu cedeze in fata unei educatii bune si perseverente. Si oricum, la om instinctele sunt slab
