dezvoltate. De fapt, daca stii cum sa procedezi, educatia devine mai usoara cu fiecare generatie. E o chestiune de evolutie.
— Cum adica? intreba detectivul.
— Nu intelegeti? In dezvoltarea sa, fiecare individ repeta evolutia speciei. Fetii pe care i-ati vazut au, un rastimp, branhii si coada. Nu pot sari peste aceasta faza. La fel, copilul trebuie sa treaca prin stadiul de animal social. Dar tot asa cum fatul parcurge intr-o luna o etapa ce a luat speciei o suta de milioane de ani, copiii nostri pot trece accelerat prin faza de animale sociale. Doctorul Delmarre socotea ca, in timp, vom reusi sa parcurgem acesl stadiu din ce in ce mai rapid.
— Chiar asa?
— Peste trei mii de ani, aprecia el, si cu ritmul actual de dezvoltare, copiii se vor adapta imediat la vizionari. Seful mai avea si alte idei. Il interesa perfectionarea robotilor astfel incat acestia sa poata disciplina copiii fara sa- si piarda echilibrul mintal. Si de ce nu? Disciplina astazi pentru o viata mai buna maine — iata o buna reflectare a Primei legi, cu conditia ca robotii s-o poata intelege.
— Si au fost produsi asemenea roboti?
Klorissa dadu negativ din cap.
— Din pacate, nu. Doctorul Delmarre si Leeebig lucrau intens la niste modele experimentale.
— A primit cumva doctorul Delmarre astfel de modele pe domeniul sau? Oare era un robotician destul de bun ca sa experimenteze de unul singur?
— O, da! Testa adesea robotii.
— Stiti ca atunci cand a fost ucis se afla cu el un robot?
— Mi s-a spus.
— Ce fel de robot era?
— Va trebui sa-l intrebati pe Leebig. Asa cum v-am spus, el e roboticianul care lucra cu doctorul Delmarre.
— Dumneavoastra nu stiti nimic in privinta asta?
— Absolut nimic.
— Daca va vine vreo idee, anuntati-ma.
— Cu placere. Dar sa nu credeti ca noile modele de roboti erau singura preocupare a sefului. Doctorul Delmarre spunea ca va veni timpul cand ovulele nefecundate vor fi tinute la temperaturi foarte joase si folosite pentru inseminari artificiale. In acest fel s-ar putea intr-adevar utiliza metode eugenice si am putea scapa de ultima ramasita a necesitatii vazutului. Nu prea dadeam eu mare importanta acestor idei, dar era un om cu vederi inaintate. Un foarte bun solarian.
Apoi Klorissa adauga repede:
— Nu vreti sa iesim afara? Grupa de varsta de la cinci la opt ani se joaca in aer liber si ii puteti vedea in activitate.
— Am sa incerc, spuse Baley cu prudenta. S-ar putea sa fiu nevoit sa reintru in graba.
— A, da, uitasem. Sau poate ca nu vreti sa mai iesim deloc?
— Ba nu, raspunse Baley cu un zambet fortat. Incerc sa ma obisnuiesc cu exteriorul.
Vantul era greu de suportat. Il facea sa respire cu dificultate. Nu era frig, in sens fizic, dar simpla senzatie a miscarii hainelor pe trup ii dadea detectivului fiori.
Dintii ii clantaneau cand incerca sa vorbeasca si trebuia sa pronunte cuvintele unul cate unul. Il dureau ochii caci se uitase spre orizontul nedeslusit, verde si albastru, si nu simti decat o vaga usurare cand isi intoarse privirile spre drumul ce i se asternea sub talpi. Mai presus de toate, se ferea sa priveasca in sus, la azurul nesfarsit, in care nu gasea decat vreo cateva gramajoare de nori albi si stralucirea nemiloasa a soarelui.
Si totusi putea sa-si infranga impulsul de a fugi inapoi, sub acoperis.
Trecu pe langa un copac, la vreo zece pasi in urma Klorissei, si intinse temator mana, ca sa-l pipaie. Era aspru si dur. Deasupra se miscau, fosnind, frunze mari, ca de palmier, dar Baley nu indrazni sa se uite la ele. Un copac viu!
— Cum va simtiti? striga Klorissa.
— Perfect.
— Puteti vedea de aici un grup de copii care joaca un fel de joc. Robotii le organizeaza jocurile si au grija ca micile animale sa nu-si scoata ochii. Cam asta e lot ce poti sa faci cu prezenta personala, stiti…
Baley isi ridica privirile incet, lasandu-le sa alunece pe betonul drumului, peste iarba si in josul pantei, tot mai departe, cu multa, multa precautie, pipaind distanta cu ochii si gata sa-i readuca brusc spre picioare daca s-ar simti inspaimantat…
Zari siluete mici de baieti si fete alergand nebuneste de colo-colo, fara sa le pese ca goneau pe suprafata unei lumi, cu nimic altceva decat aerul si spatiul gol deasupra lor. Galagia copiilor rasuna strident in departare.
— Le place, observa Klorissa. Se imping, se trag, se incaiera, cad, se ridica si, in general, se amesteca unii cu altii. O, ceruri! Cum reusesc oare copiii sa ajunga oameni mari?
— Dar cei mai marisori de colo ce fac? se interesa Baley, aratand spre un grup de baieti ce stateau deoparte.
— Vizioneaza. Nu sunt in conditii de prezenta personala. Prin vizionare se pot plimba impreuna, pot sta de vorba, se pot fugari si juca impreuna. Orice, afara de contactul fizic.
— Si unde se duc copiii cand pleaca de aici?
— Pe domeniile lor. Rata mortalitatii echivaleaza, in medie, cu numarul „absolventilor”.
— Pe domeniile parintilor?
— O, ceruri, nu! Ar fi o coincidenta uimitoare, nu-i asa, ca un parinte sa moara tocmai la majoratul copilului sau. Nu, iau domeniile ramase vacante. Si nici nu stiu daca s-ar simti prea bine traind in locuinte care au apartinut inainte parintilor lor, cu conditia, fireste, sa stie cine au fost acestia.
— Si nu stiu?
Klorissa isi ridica sprancenele.
— De ce ar sti?
— Dar parintii nu vin aici sa-si viziteze copiii?
— Ce idee! De ce ar face-o?
— Va deranjeaza daca incerc sa clarific un lucru, asa, pentru mine? Este nepoliticos sa intrebi pe cineva daca are copii?
— E o chestiune cam intima, nu vi se pare?
— Oarecum.
— Sunt calita. Copiii sunt profesia mea. Altii-s mai sensibili.
— Aveti copii?
Klorissa facu un efort vizibil sa inghila.
— Merit asta. Iar dumneavoastra meritati un raspuns. N-am.
— Sunteti casatorita?
— Da, si am propriul meu domeniu unde m-as afla acum daca n-ar fi situatia speciala de-aici. Nu sunt sigura ca as putea dirija toti robotii daca n-as sta aici personal.
Saintoarsc nefericita spre copii. Apoi deodata exclama:
— Iata ca unul a cazut si, desigur, plange.
Un robot alerga spre copil cu pasi enormi.
— O sa-l ridice si o sa-l mangaie, continua Klorissa, iar daca s-a intamplat ceva grav voi fi chemata eu. Sper sa nu fie cazul, adauga ca, nervoasa.
Baley respira adanc. Observase trei copaci care formau un mic triunehi la vreo cincisprezece metri spre stanga si porni intr-acolo, simtind sub talpi iarba moale si dezgustatoare, dezgustator de moale (de parca ar fi pasit pe carne intrata in putrefactie — gandul aproape ca-l facu sa vomite).
Iata-l ajuns intre arbori, cu spatele rezemat de un trunchi. I se parea ca se afla, intr-un fel, inconjurat de ziduri imperfecte. Soarele patrundea printre frunze doar sub forma unor serii tremuratoare de sclipiri, atat de discontinui incat aproape ca nu-l mai ingrozeau.
Klorissa il privi de pe drum, apoi se apropie de el, injumatatind distanta ce-i despartea.
