confortabil in apartamentul capitanului, isi adusese bagajele, avusese grija de cadavre, facuse reparatiile pe care putuse sa le faca si descoperise cum sa potoleasca faptura incredibil de zgomotoasa de pe puntea sase, Haviland Tuf incepu sa scotoceasca metodic prin nava. In a doua zi, gasi o magazie cu imbracaminte, dar barbatii si femeile din CIE fusesera mai scunzi decat el si mult mai zvelti, asa ca nu i se potrivi nici o uniforma.
Dar alese o palarie care-i placuse. O capela verde, cu cozoroc, ce se potrivea perfect pe capul sau chel, alb ca laptele. Avea in fata un theta auriu, sigla corpului.
— Haviland Tuf, se prezenta el celui din oglinda, inginer ecolog. Suna frumos.
2. PAINI Sl PESTI
Numele ei era Tolly Mune, dar i se spunea in toate felurile.
Cei care patrundeau pentru prima oara in domeniul ei ii foloseau titlul, cu oarecare deferenta. Fusese comandant de port timp de patruzeci de ani standard, si inainte de asta adjunct de comandant, o stabilitate in functie nemaiintalnita in marea comunitate orbitala cunoscuta sub numele oficial de Portul S’uthlam-ului. Jos, pe planeta, biroul ei insemna doar o cutie de scrisori oarecare in fluxul birocratic al hartiilor. Aici, pe orbita, comandantul de port era judecator, sef al guvernului, primar, arbitru, legislator, mester mecanic si sef al politiei, toti reuniti intr-o singura persoana. I se zicea CP.
Portul fusese mic la inceput — se dezvoltase de-a lungul secolelor, pe masura ce populatia in crestere a S’uthlam-ului facuse din planeta o piata tot mai importanta si un punct-cheie in reteaua comertului interstelar din zona. In centrul portului se afla statia orbitala, un asteroid gol pe dinauntru, cu diametrul de vreo saisprezece kilometri, cu parcuri, magazine, dormitoare, magazii si laboratoare. Sase statii care o precedasera, fiecare mai mare decat cea anterioara si fiecare invechita acum (cea mai veche, construita cu trei secole in urma, fiind doar cat o nava cosmica zdravana), atarnau de Casa Paianjenului, ca niste gandaci grasi, din metal, de un cartof din piatra.
Casa Paianjenului, asa i se spunea statiei, pentru ca se afla in centrul panzei, o retea complicata din metal argintiu, aruncata peste intunecimea vidului cosmic. Din statia orbitala porneau, in toate directiile, saisprezece ramuri principale. Cea mai noua, lunga de patru kilometri, era inca in lucru. Sapte din cele initiale (a opta fusese distrusa de o explozie) se intindeau pe doisprezece kai in spatiul cosmic. In interiorul tuburilor imense se aflau zonele industriale ale portului — depozite, fabrici, santiere navale, centre vamale si puncte de imbarcare, plus instalatii portuare si docuri pentru reparat orice categorie de nave cunoscute in zona. Trenuri lungi, pneumatice, goneau prin centrul ramurilor, carand marfuri si pasageri de la o poarta la alta, catre centrul aglomerat, zgomotos, agitat, din Casa Paianjenului sau spre ascensorul ce ducea catre planeta.
Din ramuri porneau tuburi mai mici, cu coridoare mai inguste, traversand si retraversand vidul, legand totul intr-o retea ce devenea mai complicata cu fiecare an, pe masura ce se faceau noi adaosuri.
Iar intre firele panzei se gaseau mustele — navete venind si plecand spre suprafata S’uthlam-ului cu incarcaturi prea mari sau prea instabile pentru ascensor; nave de minerit aducand minereuri si gheata de pe asteroizi; transportoare de hrana de pe asteroizii terraformati in interior, pentru a se permite practicarea agriculturii, numiti Camarile; si tot felul de nave de trafic interstelar: vase de linie luxoase, ale corporatiilor transstelare; ale negustorilor din planete apropiate, precum Vandeen, sau departate, precum Caissa sau Newholme; flote comerciale din Kimdiss; nave de razboi din Bastion sau Citadel; chiar nave ale strainilor, din Hruun-ul liber, din Raheemai, ale gethsoidezilor sau ale altor specii, si mai straine. Toate veneau in Portul S’uthlam-ului si erau bine primite.
Cei care locuiau in Casa Paianjenului, care lucrau in baruri si in labirintul de sali, care mutau incarcaturile navelor, cumparau si vindeau, reparau si aprovizionau navele isi spuneau paienjenei, ca o denumire de onoare. Pentru ei si pentru mustele care veneau destul de des pentru a fi socotite obisnuiti ai locului, Tolly Mune era Maica Paianjen — irascibila, cu gura mare, prost dispusa, ingrozitor de competenta, omniprezenta, indestructibila, puternica precum o forta a naturii si de doua ori mai importanta decat aceasta. Unii dintre ei, care o infruntasera sau ii suportasera proasta dispozitie, n-o simpatizau. Pentru ei, comandanta portului era Vaduva de Otel.
Tolly Mune era o femeie solida, cu muschi puternici, fara pretentii, slaba ca orice s’uthlamez cinstit, dar atat de inalta (aproape doi metri) si de lata (in umeri), ca parea un fel de planetara anormala, cu figura ei plina de riduri si moale, ca pielea veche. Avea varsta de patruzeci si trei de ani locali, aproape nouazeci standard, dar nu parea cu o ora mai batrana de saizeci. Atribuia acest lucru vietii pe orbita.
— Gravitatia te imbatraneste, afirma ea.
Cu exceptia catorva spitale si hoteluri de clasa stelara pentru turisti, din interiorul Casei Paianjenului, si a marilor nave de linie cu retele gravitationale, portul se rotea intr-o imponderabilitate fara sfarsit, care constituia elementul natural al lui Tolly Mune.
Parul ei argintiu-cenusiu, legat strans cand lucra, plutea in urma ei precum coada unei comete, cand era liber, fluturand la fiecare miscare. Iar ea se misca tot timpul. Trupul ei solid, osos, slab, era puternic si gratios. Tolly inota prin tuburile panzei, prin coridoarele, salile si parcurile din Casa Paianjenului ca un peste in apa, bratele lungi si picioarele subtiri, musculoase, impingand, atingand, propulsand. Nu purta niciodata pantofi si avea picioarele aproape la fel de curate ca mainile.
Chiar si in spatiul cosmic, unde paienjeneii veterani purtau costume stanjenitoare si se miscau greoi de-a lungul franghiilor de ancorare, Tolly Mune prefera mobilitatea si costumele lipite de corp. Asemenea costume ofereau doar o protectie minimala impotriva radiatiilor puternice ale stelei S’ul, dar, purtand invelisul stramt, negru cu albastru inchis, Tolly simtea o mandrie perversa si mai degraba inghitea pumni intregi de pilule anticancerigene in fiecare dimineata, decat sa opteze pentru o siguranta lenta, greoaie. Afara, in costumul lucios, de culoare intunecata, intre firele panzei, era stapana. Purta propulsoare cu aer la incheieturile mainilor si la glezne. N-o intrecea nimeni in utilizarea lor. Topaia cu usurinta de la o musca la alta, verificand un loc, vizitand altul, ajungand la toate intalnirile, supraveghind munca, urand bun venit mustelor importante, angajand, concediind, rezolvand toate problemele ivite.
In panza ei, comandantul de port Tolly Mune, Maica Paianjen, vaduva de otel, era orice dorea sa fie, dedicandu-se fiecarei sarcini si aratandu-se mai mult decat satisfacuta de cartile care-i fusesera impartite.
Apoi veni un ciclu nocturn cand fu trezita din somn de loctiitorul ei.
— Ar fi bine sa fie ceva important, zise ea, privindu-l prin intermediul videoecranului.
— Chemati punctul de comanda.
— De ce?
— Vine o musca. Una mare.
— Nu trebuia sa ma trezesti degeaba, se incrunta Tolly Mune. N-are decat sa vina.
— E cu adevarat una mare! se agita barbatul. Trebuie s-o vezi! Cea mai mare musca pe care am zarit-o vreodata! Maica, fara gluma, chestia asta are o lungime de treizeci de kilometri!
— S-o ia dracu’, zise ea in ultimul moment necomplicat al vietii, inainte sa-l cunoasca pe Haviland Tuf.
Inghiti un pumn de anticancerigene stralucitoare, albastre, trase un gat zdravan dintr-un recipient cu bere si examina aparitia holografica din fata ei.
— Ai o nava intinsa, zise ea, degajata. Ce naiba e?
— Arca este o nava de germinare pentru biorazboi, a Corpului Inginerilor Ecologi, raspunse Haviland Tuf.
— CIE? Nu mai spune!
— Sa repet, comandant de port Mune?
— Corpul Inginerilor Ecologi, ai stravechiului Imperiu Federal? Cu baza pe Prometheus? Specialisti in donare, biorazboi — cei care au savarsit, la ordin, tot felul de catastrofe ecologice?
Urmari figura lui Tuf, in timp ce vorbea. Acesta domina centrul biroului ei mic, aglomerat, dezordonat si prea mult vizitat, din Casa Paianjenului, proiectia lui holografica stand, ca o fantoma uriasa, alba, in centrul talmes-balmesului plutitor, imponderabil. Din timp in timp, o foaie de hartie mototolita trecea prin el.
Tuf era inalt. Tolly Mune intalnise muste care se mareau pe ele insele in holograme, pentru a parea mai inalte decat erau in realitate. Poate asta facuse si Haviland Tuf. Dar nu parea a fi un asemenea soi de om. Adica avea cu adevarat inaltimea de doi metri si jumatate, cu o jumatate de metru mai mult decat cel mai inalt paienjenel pe care-l intalnise. Iar acela era o monstruozitate, ca si Tolly Mune insasi, s’uthlamezii fiind oameni
