de pe Arachne, marile involburate de pe Vechiul Poseidon si muntii de bazalt negru de pe Clegg.
S’uthlam alcatuia un oras — vechile denumiri insemnau acum cartiere sau suburbii, localitatile de altadata unindu-se, cu secole in urma, intr-un megalopolis — care rivaliza cu oricare din minunile acelea.
Tuf avea oarecare slabiciune pentru cladirile inalte — ca atare, privise peisajul citadin, in timpul zilei si noaptea, de pe platformele de observare aflate la inaltimea de un kilometru, doi, cinci, noua. Oricat urca, luminile se intindeau tot mai mult, acoperind solul la nesfarsit, in toate directiile, fara nici o intrerupere vizibila. Cladiri indesate si fara caracteristici, de patruzeci, cincizeci de etaje, stateau ingramadite una in alta, in umbra vesnica a turnurilor cu oglinzi, care se inaltau in jur, absorbind soarele. Etaje noi fusesera construite deasupra altora vechi, care si ele, la randul lor, se rezemau de altele. Trotuare rulante se incrucisau si rasincrucisau, in modele de-o complicatie labirintica. In subteran se afla o retea de drumuri imense, in care trenurile pneumatice si capsulele cu marfuri goneau in intuneric cu sute de kai pe ora, iar sub drumuri se gaseau temelii si subtemelii, tunele, cai subterane, locuri de promenada, instalatii cosmice, un intreg oras care se cufunda in adanc, pe cat se ridica in sus ruda lui cu oglinzi.
Tuf vazuse luminile megalopolisului de pe Arca, de pe orbita. Orasul se intindea pe o jumatate de continent. De jos, parea a fi suficient de mare pentru a acoperi o galaxie. Mai existau si alte continente. Si in ele straluceau noaptea luminile civilizatiei. Marea de lumini nu avea in ea insule de intuneric. S’uthlamezii nu iroseau spatiul pentru chestii de lux, precum parcurile. Tuf nu-i dezaproba — considerase intotdeauna parcurile o institutie perversa, avand indeosebi menirea de a aminti umanitatii civilizate ce viata cruda, crunta si inconfortabila ar fi avut daca ar fi fost obligata sa traiasca in natura.
In peregrinarile sale, Haviland Tuf testase o mare varietate de culturi, si n-o considera pe cea de aici inferioara altora. S’uthlam reprezenta o lume a diversitatii, a posibilitatilor ametitoare, a bogatiei ce dovedea atat vitalitate, cat si decadenta. O lume cosmopolita, racordata la o retea ce lega stelele, bucurandu-se in voie de muzica, dramele si senzoriumurile importate de pe alte planete, folosind acesti stimulatori neincetat, pentru a transforma si modifica fara sfarsit, propria-i matrice culturala. Orasul oferea mai multe soiuri de distractii, de feluri mai variate decat vazuse Tuf pana atunci in alte locuri — suficiente posibilitati de a tine ocupat un turist timp de mai multi ani standard, daca ar fi dorit sa le guste pe toate.
In timpul anilor de calatorie, Haviland Tuf vazuse vrajitoriile stiintei si tehnologiei avansate din Avalon, Newholme, Tober-in-Voal, Vechiul Poseidon, Baldur, Arachne si de pe alte planete aflate pe culmea progresului uman. Tehnologia existenta aici demonstra ca S’uthlam le egala pe cele mai avansate dintre ele. Ascensorul orbital constituia, in sine, o isprava impresionanta. Se banuia ca Vechiul Pamant ar fi ridicat asemenea constructii in antichitate, inainte de Prabusire — se pare ca si Newholme cladise unul, care se daramase insa in timpul razboiului, In tot cazul, Tuf nu vazuse nicaieri un asemenea artefact colosal, nici macar pe Avalon, unde astfel de ascensoare fusesera studiate si respinse din motive economice. Iar trotuarele rulante, trenurile pneumatice, fabricile, toate erau moderne si eficiente. Chiar si guvernul parea ca lucreaza.
S’uthlam era o lume miraculoasa.
Haviland Tuf o studie, calatorind prin ea, incercandu-i minunile timp de trei zile, inainte de a se intoarce in dormitorul mic, aglomerat, de prima categorie, aflat la etajul saptezeci si noua al unui hotel turn. Ajuns acolo, chema receptionerul si-l anunta:
— Doresc sa luati masurile necesare pentru a ma intoarce imediat pe nava.
Apoi se aseza pe marginea patului ingust, pe care-l trasese din perete, scaunele fiind insuportabil de mici. Isi incrucisa mainile mari, albe, pe burta.
Receptionerul, un barbat subtirel, ce abia-i ajungea lui Tuf pana la mijloc, ramase perplex.
— Intelesesem ca veti ramane inca zece zile…
— Corect. Dar natura planurilor e aceea de a fi schimbate. Doresc sa ma intorc pe orbita de indata ce va fi posibil. V-as fi recunoscator daca v-ati ocupa de pregatiri, domnule.
— Sunt multe lucruri pe care nu le-ati vazut inca!
— Intr-adevar. Consider insa ca atat cat am vazut, oricat de mica ar fi fost partea din intreg, a fost mai mult decat suficient.
— Nu va place S’uthlam-ul?
— Sufera de un exces de s’uthlamezi, raspunse Haviland Tuf. Mai pot fi mentionate si alte puncte slabe. Hrana e catastrofala, in cea mai mare parte recompusa chimic, de obicei fara gust, de-o textura neplacuta vazului, plina de culori neobisnuite, nelinistitoare. Mai mult, portiile sunt necorespunzatoare. Voi fi atat de temerar pentru a mentiona prezenta continua, deranjanta, a unui mare numar de reporteri de la canalele de stiri. Am invatat sa-i recunosc dupa camerele multifocale pe care le poarta in centrul fruntii, ca pe un al treilea ochi. Poate i-ati observat colcaind prin vestibulul, senzoriumul si restaurantul dumneavoastra. Dupa o estimare grosolana, acolo sunt vreo douazeci.
— Sunteti o celebritate, o figura publica. Oamenii de pe S’uthlam se intereseaza de persoana dumneavoastra. Sigur, daca nu doreati sa acordati interviuri, n-ar fi indraznit sa intervina in intimitatea dumneavoastra. Etica profesionala…
— Fara indoiala ca ar fi fost respectata ad litteram, ii termina fraza Haviland Tuf. Recunosc ca s-au tinut la distanta. Cu toate astea, in fiecare seara cand m-am intors in aceasta camera insuficient de mare si am accesat stirile, am fost intampinat de scene cu mine insumi privind orasul, mancand hrana precum cauciucul, fara gust, vizitand diferite atractii turistice teatrale si intrand in grupurile sanitare. Vanitatea e unul dintre marile mele defecte, marturisesc, dar farmecul notorietatii a disparut iute. Mai mult, unele unghiuri ale camerelor au fost nemagulitoare in exces, iar umorul comentatorilor s-a apropiat de jignire.
— E o problema usor de rezolvat. Ar fi trebuit sa veniti la mine mai devreme. Putem sa va inchiriem un scut pentru intimitate. Se prinde la centura si daca un reporter se apropie la mai putin de douazeci de metri, ii bruiaza cel de-al treilea ochi si-i produce o durere de cap cumplita.
— Mai putin usor de rezolvat este lipsa completa a vietii animale pe care am remarcat-o, declara impasibil Tuf.
— Paraziti? exclama ingrozit receptionerul. Sunteti nemultumit ca nu avem paraziti?
— Nu toate animalele sunt paraziti. Pe multe planete, pasarile, cainii si alte specii au fost pastrate si indragite. Eu insumi iubesc pisicile. O lume cu adevarat civilizata rezerva un loc felinelor, dar se pare ca pe S’uthlam populatia nu face distinctie intre ele si paduchi sau viermii-rosii-de-ploaie. Cand am facut aranjamentele pentru vizita mea aici, comandantul de port Mune m-a asigurat ca echipa sa va avea grija de pisicile mele, iar eu i-am acceptat asigurarile. Dar daca nici un s’uthlamez n-a avut ocazia sa intalneasca vreun animal dintr-o specie diferita de cea omeneasca, cred ca am motive sa pun la indoiala calitatea ingrijirilor pe care le primesc in prezent pisicile.
— Avem animale, protesta receptionerul. Afara, in zonele agrofabricilor. O multime de animale, am vazut inregistrari…
— Nici o indoiala ca aveti. Totusi, o inregistrare cu o pisica si o pisica sunt lucruri oarecum diferite si necesita tratament diferit. Benzile pot fi depozitate pe un raft. Pisicile nu. Dar acestea sunt echivocuri. Problema cruciala, dupa cum am mentionat mai inainte, consta in numarul s’uthlamezilor, nu in manierele lor. Aici sunt prea multi oameni, domnule! Am fost inghesuit in mod repetat, in orice ocazie. In intreprinderile pentru mancat, mesele sunt prea apropiate de alte mese, scaunele prea mici pentru talia mea, iar strainii se aseaza uneori langa mine si ma lovesc cu coatele, insolent. Scaunele din teatre si senzoriumuri sunt inghesuite si inguste. Trotuarele sunt aglomerate, vestibulurile aglomerate, trenurile aglomerate — peste tot, oameni care ma ating fara autorizatia sau consimtamantul meu.
Receptionerul etala un zambet profesional, stralucitor.
— Oh, omenirea! exclama el, strambandu-se elocvent. Gloria S’uthlam-ului! Masele ce se aduna, oceanele de figuri, parada nesfarsita, drama vietii! Exista ceva mai inviorator ca frecatul umerilor de un tovaras om?
— Poate ca nu, raspunse Tuf, cu o voce inexpresiva. Cred insa ca m-am inviorat destul. Mai mult, permiteti-mi sa va atrag atentia ca s’uthlamezul mediu e prea scund pentru a se freca de umarul meu, de aceea a fost obligat sa se multumeasca a se freca de bratele, picioarele sau burta mea.
Zambetul receptionerului disparu.
— Aveti o atitudine gresita, domnule. Pentru a aprecia pe deplin planeta noastra trebuie sa invatati s-o vedeti prin ochii s’uthlamezilor.
— Nu doresc sa merg in genunchi.
— Sunteti cumva anti-viata?
