De obicei, camera era folosita doar in ocazii speciale, oficiale. Ultima oara fusese deschisa cu trei ani in urma, cand Josen Rael urcase sa se intretina cu un demnitar strain aflat in vizita. Dar Tolly Mune inlaturase orice obstacol. Mancarea fusese pregatita de un bucatar pe care-l imprumutase, pentru seara aceea, de pe o nava comerciala aflata in tranzit spre Planeta lui Henry; serviciul de masa, antichitate de valoare, fusese luat de la Muzeul de Istorie Planetara; masa mare, din abanosfoc — un lemn negru, lucitor, strabatut de vine lungi, stacojii — oferea suficient spatiu pentru douasprezece persoane. Totul urma sa fie servit de o falanga tacuta, discreta, de chelneri in uniforme azurii cu negru.
Tuf intra leganand pisica. Aprecie splendoarea mesei, apoi privi stelele si panza.
— Poti vedea si Arca, ii spuse Tolly Mune. Uite-o, pata aceea stralucitoare, dincolo de panza, in stanga sus.
— Efectul acesta e obtinut prin proiectie tridimensionala? intreba Tuf, alintand pisica.
— Pe naiba! E adevarat! ranji femeia. Nu te ingrijora, suntem in siguranta. Strat triplu de plastotel. Nici planeta, nici ascensorul n-or sa cada peste noi, iar sansa ca un meteorit sa loveasca cupola este astronomic de scazuta.
— Percep un trafic substantial. Care-s sansele ca domul sa fie atins de un turist ce piloteaza un glisor pentru vid, inchiriat, de o nava care a parasit traseul sau de un inel-pulsator consumat?
— Mari, recunoscu Tolly Mune. Dar in clipa in care se va intampla asa ceva, sasurile vor fi inchise ermetic, vor suna sirenele si se va deschide un adapost de urgenta. Asemenea masuri sunt obligatorii in orice constructie care tine piept vidului. E vorba de reguli portuare. Asa ca, in situatia improbabila in care se va intampla ceva, avem costume cosmice, filtre de respirat, chiar si un arzator laser, daca am dori sa incercam sa reparam stricaciunea inainte sa ajunga paienjeneii aici. Dar un asemenea lucru s-a intamplat de doua, trei ori de cand exista portul, asa ca bucura-te de priveliste si nu fi prea nervos.
— Doamna, zise Haviland Tuf cu o demnitate greoaie, nu-s nervos. Doar curios.
— Bine, accepta ea si-i facu semn sa se aseze.
Tuf se ghemui pe un scaun si ramase linistit, mangaind blana neagra cu alb a lui Distrugere, in timp ce chelnerii aduceau farfuriile cu aperitive si cosurile cu paine fierbinte de ciuperci. Gustarile erau de doua feluri — placinte subtiri, umplute cu branza condimentata, si ceva ce semana cu niste serpi mici — sau viermi mari — gatiti in sos aromat de portocale. Tuf dadu doua bucati din ultimul fel pisicii sale, care le devora lacoma. Apoi apuca o placinta, o mirosi si musca din ea delicat. Inghiti si dadu din cap.
— Excelent! se pronunta el.
— Deci asa arata o pisica, zise Tolly Mune.
— Intr-adevar, raspunse Tuf, rupand o bucata de paine de ciuperci — un fuior de aburi se ridica din interiorul ei cand o franse — si acoperind-o metodic cu un strat gros de unt.
Tolly Mune isi lua painea si-si fripse degetele cu coaja fierbinte. Insista, nedorind sa dea semne de slabiciune in fata lui Tuf.
— Buna! exclama ea, dupa prima imbucatura. Stii, Tuf, dineul asta… multi s’uthlamezi nu mananca atat de bine.
— Acest fapt n-a scapat atentiei mele, replica Tuf apucand cu doua degete alt sarpe si intinzandu-i-l lui Distrugere, care se catara pe bratul lui, sa ajunga la el.
— De fapt, continutul caloric al acestei mese reprezinta, aproximativ, ceea ce consuma cetateanul mediu intr-o saptamana.
— Numai dupa gustari si paine, m-as aventura sa sugerez ca m-am bucurat de mai multa placere gustativa decat un s’uthlamez mediu intr-o viata intreaga, comenta impasibil Tuf.
Li se aduse salata. Tuf o gusta si o declara buna. Tolly Mune isi imprastie mancarea prin farfurie si astepta pana cand chelnerii se retrasera la locul lor, langa perete.
— Tuf, cred ca ai o intrebare…
Haviland Tuf ridica privirea din farfurie si se uita la ea, cu figura-i lunga, alba, inexpresiva.
— Corect, raspunse el.
Si Distrugere se uita la ea, cu ochi ingusti, verzi ca neoiarba din salata.
— Treizeci si noua de miliarde, spuse Tolly Mune cu voce calma, dura.
— Intr-adevar…, clipi Tuf.
— Asta-i singurul tau comentariu?
Tuf privi globul bulbucat al S’uthlam-ului, de deasupra lor.
— Deoarece mi-ati solicitat opinia, comandant de port Mune, voi indrazni a spune ca, desi planeta, de sus, pare teribil de intinsa, eu ma intreb daca-i suficient de mare. Fara a intentiona sa va cenzurez moravurile, cultura si civilizatia, imi trece prin minte ca o populatie de treizeci si noua de miliarde poate fi considerata, ca intreg, putin exagerata.
— Mie-mi spui? ranji Tolly Mune si facu semn unui chelner sa aduca bautura.
Berea era densa, cafenie, cu spuma grea, aromata. Fusese servita in halbe imense, din sticla gravata, cu doua manere. Femeia o ridica pe a ei putin cam neindemanatica, privind lichidul care plescaia.
— Singurul lucru legat de gravitatie cu care nu m-am obisnuit niciodata… Lichidele ar trebui sa fie in recipiente pentru stors. Chestiile astea par… atat de murdaritoare, gata oricand sa produca un accident.
Sorbi si se alese cu o mustata de spuma.
— E buna, zise ea, stergandu-si gura cu dosul palmei. Sa renuntam la fentele astea, Tuf, continua ea, asezand halba pe masa cu grija excesiva a celui neobisnuit cu o gravitatie cat de mica. Evident ca ai banuit ceva despre problema noastra, a suprapopularii, altfel nu te-ai fi interesat. Si ai scotocit dupa tot felul de informatii. Cu ce scop?
— Curiozitatea-i trista mea maladie, doamna. M-am gandit sa lamuresc enigma constituita de S’uthlam, poate cu vaga speranta ca in urma studiului voi gasi vreun mijloc de a rezolva prezentul nostru impas.
— Si?
— Ati confirmat presupunerea pe care am fost silit s-o fac, referitoare la populatia dumneavoastra in exces. Orasele intinse se inalta tot mai sus, pentru ca trebuie sa gazduiti aceasta populatie in crestere, straduindu-va din greu sa aparati de navala zonele agricole. Portul dumneavoastra este impresionant de ocupat, iar marele ascensor se misca fara incetare, pentru ca nu aveti capacitatea de a va hrani propria populatie si trebuie sa importati mancare de pe alte planete. Sunteti temuti, probabil urati de vecini, pentru ca in urma cu secole ati incercat sa rezolvati problema populatiei prin emigratie si anexiuni, pana ati fost opriti in mod violent prin razboi. Poporul dumneavoastra nu creste animale de casa, pentru ca pe S’uthlam nu-i loc pentru specii ne-umane care nu reprezinta verigi directe, eficiente si necesare in lantul hranei. Sunteti, in medie, destul de mici in comparatie cu normele omenesti, din cauza rigorilor impuse de secolele de lipsuri nutritionale, si rationalizati totul fara sa recunoasteti, obligati fiind de considerente economice. Si fiecare generatie urmeaza altei generatii, fiecare mai scunda si mai slaba decat cea anterioara, straduindu-se sa supravietuiasca din resurse tot mai reduse. Toate aceste nenorociri sunt direct atribuibile supraabundentei de populatie.
— Nu pari ca ne aprobi, Tuf.
— Nu intentionez sa va critic. Nu duceti lipsa de virtuti. Sunteti, in principal, oameni harnici, cooperanti, etici, civilizati si inteligenti, iar societatea, tehnologia si, indeosebi, ritmul de progres intelectual merita sa fie admirate.
— Tehnologia noastra, spuse sec Tolly Mune, e singurul lucru care ne-a salvat cururile afurisite. Importam treizeci si patru la suta din caloriile brute. Obtinem, probabil, inca douazeci de procente de pe terenul agricol care ne-a ramas. Restul hranei provine din fabricile de mancare, fiind prelucrata din petrochimicale. Acest procent creste in fiecare an — e singura solutie. Numai ca fabricile de mancare nu pot accelera productia suficient de mult pentru a tine pasul cu cresterea populatiei. O problema afurisita.
— Scad rezervele de petrol, se hazarda Tuf.
— Ai dreptate. O resursa neregenerabila care se duce, Tuf!
— Fara indoiala, conducatorii stiu, cu aproximatie, cand va incepe foametea.
— Peste douazeci si sapte de ani standard. Mai mult sau mai putin. Data se schimba constant, pe masura ce se modifica diferiti factori. Inainte de foamete, vom avea razboi. Asa cred unii dintre expertii nostri. Sau poate ca vom avea razboi si foamete. Oricum, vor muri o multime de oameni. Suntem oameni civilizati, Tuf, ai recunoscut chiar tu. Atat de civilizati ca nu-ti vine sa crezi. Cooperanti, etici, sustinatori ai vietii si toata gargara. Chiar daca totul se prabuseste. Conditiile de viata din suburbii devin tot mai rele, au fost rele de generatii intregi, iar unii
