Tuf se uita la Dax.
— Usurinta condimentata cu amaraciune, comenta el, apoi se uita iar la cotoi si clipi. Cred ca am adus un mare serviciu S’uthlam-ului. Regret orice neplacere personala provocata de metodele mele. Nu aceasta mi-a fost intentia. Permiteti-mi sa fac unele mici remedieri.
Femeia se uita cu duritate la el.
— Cum ai sa faci asta, Tuf?
— Un cadou marunt. Nu m-am putut impiedica sa nu remarc, pe cand erati la bordul Arcei, afectiunea cu care ati tratat pisoii. Si nici faptul ca aceasta a fost reciproca. As dori sa va daruiesc doua dintre pisicile mele, ca dovada a stimei ce v-o port.
— Sperand ca aceste adevarate terori vor izgoni oamenii sigurantei care vor veni sa ma aresteze? marai Tolly Mune. Nu, Tuf. Apreciez oferta, ma tenteaza cu adevarat, dar parazitii sunt ilegali in panza, tii minte? Nu-i pot lua.
— In calitate de comandant de port, aveti autoritatea sa schimbati regulamentul respectiv.
— Oh, da! Ar fi grozav! Anti-viata si corupta! As deveni teribil de populara!
— Sarcasm, il informa Tuf pe Dax.
— Si ce-o sa se intample cu ele dupa ce voi fi schimbata din functie?
— Am incredere in abilitatea dumneavoastra de a supravietui acestei furtuni politice, asa cum ati ocolit-o pe cea de dinainte.
— Dragut din partea ta, rase ea ragusit. Dar n-o sa mearga.
Haviland Tuf ramase tacut, cu figura-i golita de orice expresie. In cele din urma, ridica un deget.
— Am imaginat o solutie. Pe langa cei doi pisoi, va voi darui o nava. Dupa cum stiti, am o supraabundenta de nave. Puteti pastra pisicile acolo, la bordul ei, adica, din punct de vedere tehnic, in afara jurisdictiei Portului S’uthlam. Va voi lasa si hrana suficienta pentru cinci ani, ca sa nu se poata spune ca dati asa-zisilor paraziti caloriile de care au nevoie fiintele umane flamande. Pentru a va sustine in viitor imaginea publica vestejita, puteti anunta la stiri ca aceste doua feline sunt ostatici care garanteaza ca-mi voi tine promisiunea de a reveni pe S’uthlam, peste cinci ani.
Tolly Mune lasa sa i se intinda pe figura-i urata un zambet chinuit.
— S-ar putea sa mearga, fir-ar sa fie! Imi vine greu sa rezist! Si o nava, ai zis?
— Intr-adevar.
— Esti prea convingator, ranji ea. In regula. Ce pisici?
— Indoiala si Ingratitudine.
— Sunt convinsa ca aici se ascunde o aluzie, dar nu-mi pasa. Si hrana pentru cinci ani?
— Suficienta pana in ziua cand, peste cinci ani, ma voi reintoarce sa platesc restul facturii.
Tolly Mune se uita la el — figura lunga, alba, calma, mainile albe incrucisate pe burta umflata, capela cu cozoroc pe capul chei, pisoiul negru in poala. Se uita la el indelung, insistent, apoi, fara un motiv pe care sa-l stie, mana ii tremura un pic, iar berea curse din paharul deschis pe maneca ei. Simti umezeala rece patrunzand in bluza, scurgandu-se spre incheietura mainii.
— Oh, ce bucurie! zise ea. Tuf si iarasi Tuf! Abia astept!
5. O FIARA PENTRU NORN
Cand il gasi barbatul slabanog, Haviland Tuf bea singur, in coltul cel mai intunecos al berariei din Tamber. Isi tinea coatele pe masa, iar crestetul capului sau chel aproape atingea grinda joasa, din lemn, de deasupra. Patru halbe goale stateau in fata lui, cu interiorul manjit de inele de spuma, in timp ce o a cincea, pe jumatate plina, era tinuta in mainile lui uriase, albe.
Daca Tuf isi daduse seama de privirile curioase pe care le indreptau ceilalti, din cand in cand, spre el, nu aratase prin nimic.
Isi sorbea berea metodic, cu figura inexpresiva. Parea bizar si solitar asa cum bea de unul singur, in separeu…
Dar nu era chiar singur. Pe masa, in fata lui, statea Dax, un ghem de blana neagra. Din cand in cand, Tuf punea halba jos si-si mangaia alene insotitorul tacut. Dax nu se clintea din pozitia lui confortabila dintre halbele goale. Motanul era la fel de mare, in comparatie cu alte pisici, pe cat era Haviland Tuf fata de alti oameni.
Cand barbatul slabanog veni spre separeul lui Tuf, acesta nu zise nimic. Se uita la el, clipi si astepta sa spuna ce voia.
— Esti Haviland Tuf, vanzatorul de animale, afirma barbatul cel slab. Intr-adevar, individul era un barbat dureros de slab. Vesmintele lui, din piele neagra si blana cenusie, atarnau pe el, incretindu-se ici, colo. Dar se vedea ca-i un personaj de oarecare importanta, din moment ce purta pe frunte, sub claia de par negru, o coronita ingusta din alama. Iar degetele ii erau impodobite de o multime de inele. Tuf il scarpina pe Dax in spatele unei urechi negre.
— Nu-i suficient ca solitudinea noastra a fost incalcata, ii spuse el pisicii, vocea sa de bas profund fiind doar un pic modulata. N-a fost suficient ca mahnirea noastra a fost violata. Se pare ca trebuie sa suportam calomnii si insulte. Domnule, se adresa el barbatului slabanog, sunt cu adevarat Haviland Tuf si poate ca s-ar putea spune ca, intr-un fel, fac negot cu animale. Dar poate ca nu ma consider vanzator de animale. Poate ma consider inginer ecolog.
Slabanogul dadu din mana, iritat, si se aseza neinvitat pe banca din fata lui Tuf.
— Am auzit ca ai o veche nava de germinare a CIE. Asta nu te face inginer ecolog, Tuf. Au murit cu totii, de veacuri. Dar daca preferi sa ti se spuna inginer ecolog, foarte bine. Am nevoie de serviciile tale. Vreau sa cumpar un monstru, o fiara mare, fioroasa.
— Aha, se adresa Tuf din nou pisicii, strainul care s-a asezat nepoftit la masa mea vrea sa cumpere un monstru! Cu regret va informez ca solicitarea dumneavoastra e zadarnica. Monstrii sunt fapturi mitologice, domnule, precum stafiile, varcolacii si birocratii competenti. Mai mult, in acest moment nu ma ocup de vanzarea de animale, nici de alte aspecte ale profesiei mele. Consum aceasta excelenta bere tamberkineza si jelesc.
— Jelesti? se interesa slabanogul. Pe cine? Nu parea ca are chef sa plece.
— Jelesc o pisica, ii raspunse Haviland Tuf. Se numea Distrugere si mi-a fost tovarasa ani indelungati, domnule. A murit pe o planeta numita Alyssar, pe care am avut nenorocul s-o vizitez. De mana unui printisor barbar de acolo, un tip deosebit de respingator.
Se uita la coronita slabanogului.
— Nu cumva sunteti si dumneavoastra un printisor barbar?
— Bineinteles ca nu.
— Norocul dumneavoastra.
— Imi pare rau de pisica ta, Tuf. Iti inteleg simtamintele, da, da, am trecut prin asa ceva si eu, de o mie de ori.
— De o mie de ori, repeta sec Tuf. Ar trebui sa aveti in vedere eforturi mai serioase pentru ingrijirea animalelor dumneavoastra.
Slabanogul ridica din umeri.
— Animalele mor. N-ai ce sa faci. Colti, gheare si toate celelalte, da, da… asta-i destinul lor. A trebuit sa ma obisnuiesc sa le vad ucise pe cele mai bune, chiar in fata ochilor mei. Despre asta am venit sa vorbesc cu tine, Tuf.
— Intr-adevar?
— Ma numesc Herold Norn si sunt maestru principal pentru animale al casei mele, una dintre Cele Douasprezece Mari Case de pe Lyronica.
— Lyronica. Numele nu mi-e complet necunoscut. O planeta mica, putin colonizata, cu oarecare inclinatii salbatice, daca tin bine minte. Poate asta explica transgresiunea manierelor civilizate…
— Salbatice? zise Norn. Palavrageli tamberkineze, Tuf! Fermieri afurisiti! Lyronica este bijuteria sectorului. Ai auzit de arenele noastre pentru animale?
Haviland Tuf il scarpina inca o data pe Dax dupa ureche, un scarpinat ciudat, ritmic, iar motanul se descolaci, casca si-l privi pe slabanog cu ochi mari, aurii, stralucitori. Toarse incet.
