— Mici pepite de informatii mi-au cazut in urechi, in timpul peregrinarilor mele. Poate veti binevoi sa va dezvoltati propunerea, Herold Norn, astfel incat eu si Dax s-o putem analiza.
Herold Norn isi freca mainile si dadu din cap.
— Dax? Sigur. Un animal frumos, desi eu personal nu-s atras de animalele care nu pot lupta. Am spus intotdeauna ca adevarata frumusete consta in puterea de a ucide.
— O atitudine idiosincratica, declara Tuf.
— Nu, nu, il contrazise Norn. Deloc. Sper ca munca ta aici nu te-a molipsit de mofturile tamberkineze.
Tuf isi goli halba in tacere, apoi facu semn pentru inca doua. Ospatarul le aduse prompt.
— Multumesc, zise Norn, cand halba fu asezata, aurie si inspumata, in fata lui.
— Continuati, domnule.
— Da. Ei bine, Cele Douasprezece Mari Case de pe Lyronica se intrec in arenele pentru animale. A inceput… cu secole in urma. Inainte de asta, casele se razboiau. Asa-i mai bine. Onoarea familiei e pastrata, se fac averi, nu-i omorat nimeni. Vezi, fiecare casa stapaneste mosii imense, larg intinse pe planeta si, pentru ca teritoriul este slab colonizat, viata animala prospera. Seniorii Marilor Case au decis, cu multi ani in urma, in vremuri de pace, sa aiba loc lupte de animale. Un divertisment placut, inradacinat adanc in istorie. Poate ai auzit de vechiul obicei al luptelor de cocosi si de poporul de pe Vechiul Pamant, romanii, care puneau tot felul de fiare ciudate sa se lupte intre ele in arenele mari pe care le aveau?
Norn se opri si sorbi din bere, asteptand un raspuns, dar Tuf il mangaie pe Dax si nu zise nimic.
— N-are importanta, spuse in cele din urma lyronicanul si-si sterse spuma de la gura cu dosul palmei. Acesta a fost inceputul sportului. Fiecare casa are terenul ei anume si animalele ei specifice,. Casa de Varcour, de exemplu, se intinde in sudul fierbinte, mlastinos. Ii place sa trimita in arena soparle-lei uriase. Feridian, un domeniu de la munte, si-a facut averea cu ajutorul unei specii de maimute-de-munte, numite, dupa cum e normal, feridian. Propria mea casa, Dom, se afla pe campiile inierbate de pe intinsul continent din nord. Am trimis o suta de fiare diferite sa lupte in arena, dar suntem celebri pentru colt-de-otel-i.
— Colt-de-otel-i! Numele este evocator.
— Da, spuse mandru Norn, zambind. Ca maestru principal pentru animale, am pregatit mii. Oh, sunt niste animale dragute! Mari cat tine, cu blana de cea mai minunata culoare albastra-neagra, aprige si neobosite!
— Pot presupune ca acesti colt-de-otel-i sunt de descendenta canina?
— Dar cu ce canini!
— Si-mi cereti un monstru. Norn sorbi iar din bere.
— Adevarat, adevarat. Oamenii de pe zece planete invecinate vin pe Lyronica pentru a privi fiarele luptand in arena si pentru a paria cine va invinge. Se inghesuie indeosebi in Arena de Bronz, care se afla, de sase sute de ani, in Orasul Tuturor Caselor. Acolo se duc cele mai mari lupte. Bogatia caselor noastre, a planetei noastre, a ajuns sa depinda de ele. Fara ele, bogatii de pe Lyronica ar fi la fel de saraci ca fermierii de pe Tamber.
— Da…
— Intelegi, bogatia asta este distribuita caselor in functie de onoarea lor, in functie de victoriile lor. Casa de Arneth a ajuns cea mai mare si mai puternica din cauza ca are multe fiare ucigatoare pe diferitele sale domenii. Rangul celorlalte e in concordanta cu rezultatele obtinute in Arena de Bronz.
— Jar Casa de Norn e ultima si cea de pe urma dintre Cele Douasprezece Mari Case de pe Lyronica, zise Tuf, clipind, in timp ce Dax toarse mai puternic.
— Stii?
— Domnule, sare in ochi! Dar imi vine in minte o obiectie. Conform regulilor Arenei de Bronz, nu va fi considerata lipsita de etica procurarea si introducerea in concurs a unor specii care nu-si au sorgintea pe faimoasa dumneavoastra planeta?
— Exista precedente. Cu vreo saptezeci de ani in urma, a venit un concurent chiar de pe Vechiul Pamant, cu o creatura numita lup de padure, pe care o antrenase. Casa de Colin l-a sprijinit, intr-un moment de nebunie. Sarmana lui fiara a fost asmutita asupra unui colt-de-otel nornian si s-a dovedit departe de a-l egala. Mai exista si alte cazuri. In ultimii ani, din nefericire, colt-de-otel-ii nostri nu s-au inmultit bine. Animalele salbatice de pe campii au murit, iar cele care au ramas au devenit iuti si au invatat sa se fereasca, fiind greu pentru oamenii casei noastre sa le captureze. In custile de inmultire, rasa pare sa se fi molesit, in ciuda eforturilor mele si ale maestrilor pentru animale de dinaintea mea. Norn a castigat putine victorii in ultima vreme, iar eu nu voi ramane maestru principal daca nu fac ceva. Am ajuns saraci. Cand am auzit ca Arca a venit pe Tamber, am decis sa te caut. Vreau sa incep o noua era de glorie pentru Norn, cu ajutorul tau.
Haviland Tuf ramase foarte linistit.
— Inteleg dilema pe care trebuie s-o infruntati. Dar tin sa va informez ca nu obisnuiesc sa vand monstri. Arca este o nava de germinare, proiectata de Imperialii Pamantului cu mii de ani in urma pentru a-i decima pe hrangani prin biorazboi. Pot descarca un adevarat corn al abundentei de boli si molime, iar in biblioteca de celule am material de clonare pentru nenumarate specii din mai mult de o mie de planete, dar monstri adevarati, de soiul de care am inteles ca aveti nevoie, sunt intr-o cantitate ceva mai redusa.
Herald Norn paru dezamagit.
— Deci, n-ai nimic?
— Nu acestea au fost cuvintele mele. Barbatii si femeile din disparutul Corp al Inginerilor Ecologi utilizau, din timp in timp, specii pe care cei neinformati sau superstitiosi le-ar fi etichetat drept monstruoase, din motive atat psihologice, cat si ecologice. Am cateva asemenea animale in stoc — un numar ridicol, poate doar cateva mii, oricum nu mai mult de zece mii. Pentru a da o cifra mai exacta, ar trebui sa-mi consult calculatorul.
— Cateva mii de monstri! se insufleti iar Norn. Un stoc mai mult decat suficient! Cu siguranta ca vei gasi in el si o fiara pentru Norn!
— Poate ca da. Sau poate ca nu. Exista doua posibilitati.
Il privi pe Norn, cu figura lunga calma, lipsita de emotie, si continua:
— Problemele de pe Lyronica imi trezesc interesul intr-un mod neserios, dar sunt fara angajament profesional pentru moment, dupa ce am oferit tamberkinezilor o pasare care sa-i scape de infestarea cu viermi- de-radacina. Ma intereseaza sa cercetez mai indeaproape planeta dumneavoastra si situatia de acolo. Sa ne intoarcem in Norn, domnule. Voi duce Arca pe Lyronica si voi vedea arenele pentru animale, apoi vom decide ce-i de facut.
— Excelent! zambi Norn. Platesc eu randul asta! Dax torcea tare, ca o naveta care cobora.
Arena de Bronz se afla chiar in centrul Orasului Tuturor Caselor, in locul in care cartierele stapanite de Cele Douasprezece Mari Case se intalneau ca niste felii ale unei placinte uriase. Fiecare enclava a orasului intortocheat, din piatra, era inconjurata de ziduri. Fiecare purta un steag cu culorile sale distinctive, fiecare avea propria-i ambianta si stil. Dar toate se intalneau la Arena de Bronz.
De fapt, Arena nu era din bronz, ci mai mult din piatra neagra si lemn lustruit. Se bomba in sus, fiind mai inalta decat toate cladirile, cu exceptia catorva turnuri si minarete izolate. Avea deasupra o cupola din bronz stralucitor, care sclipea in razele portocalii ale apusului. Din ferestre inguste priveau gargui — sculptati in piatra, forjati in fier, turnati in bronz. Portile imense din zidurile de piatra neagra erau faurite tot din metal. Existau douasprezece, cate una pentru fiecare cartier diferit al Orasului Tuturor Caselor. Culorile si gravurile de pe fiecare corespundeau casei respective.
Soarele Lyronicii era un pumn de flacari rosii ce manjeau orizontul spre vest, cand Herald Norn il conduse pe Haviland Tuf la jocuri. Oamenii de casa abia aprinsesera tortele cu gaz — obeliscuri din metal care se inaltau ca niste dinti ascutiti intr-un inel in jurul Arenei de Bronz — iar cladirea veche, gheboasa, fusese inconjurata de stalpi palpaitori de flacari albastre si portocalii. Tuf il urma pe Herald Norn, intr-o multime de spectatori si oameni care pariau, pe ulitele pe jumatate pustii ale cartierului nornic, pe o strada pavata cu roca sfaramata, trecand printre doisprezece colt-de-otel-i din bronz, care maraiau si scuipau, in pozitii vesnice, de pe fiecare latura. Apoi iesira pe larga poarta Norn. Usile erau facute dintr-un amestec de abanos si alama. Paznicii in uniforme, invesmantati tot in piele neagra si blana cenusie ca si Herald Norn, il recunoscura pe maestrul pentru animale si-l lasara sa intre. Ceilalti se oprira sa plateasca, dand monede de aur sau otel.
Arena era cel mai mare teren pentru animale. O adancitura acoperita cu nisip alcatuia podeaua pentru lupta, aflata mult sub nivelul solului si inconjurata de ziduri din piatra inalte de patru metri. Chiar de langa ziduri incepeau randurile de scaune ce inconjurau ascendent arena, urcand pana la porti. Existau suficiente locuri pentru treizeci de mii de persoane, se falise Norn, dar Tuf observa ca de pe cele din spate nu prea se vedeau animalele, iar altele erau mascate de stalpii de otel. Prin cladire se aflau raspandite boxe pentru pariuri.
