robinete… Dadeai drumul la dus sau intrai in cada si, deodata, te trezeai acoperit de sange. Pana si toaletele erau pline cu sange.
— Nu era sange adevarat, adauga Jaime Kreen. Am facut analize. In rezervoarele orasului fusese aruncata o otrava organica. Dar, orice ar fi fost, transformase apa in ceva dens, rosu, de nebaut. Cum ai facut asta, Tuf?
Haviland Tuf ignora intrebarea si continua enumerarea:
— A doua plaga a fost cea a broastelor.
— Au aparut in bazinele noastre de drojdii si in intregul sector hidroponic, zise Kreen. Eu eram administratorul supraveghetor. Chestia asta mi-a venit de hac. Broastele blocau masinile cu trupurile lor, mureau, putrezeau si stricau mancarea. Laithor s-a grabit sa ma concedieze, cand n-am mai putut sa fac fata — de parca ar fi fost vina mea! ranji el catre fosta lui sefa. Cel putin nu m-am chinuit in robia lui Moise! Am plecat spre K’theddion cand acest lucru mai era posibil.
— A treia, continua Haviland Tuf, a fost plaga paduchilor.
— Pretutindeni…, mormai fostul obez. Erau pretutindeni. Fireste, nu puteau trai in interiorul sistemului, asa ca au murit, dar a fost destul de rau. Sistemul s-a blocat. Paduchii au patruns inauntru. Toata lumea avea. Oricat te-ai fi spalat, nu exista nici o sansa sa scapi de ei.
— A patra a fost plaga mustelor.
Caritanii se posomorara si nu spusera nimic.
— A cincea oara, enumera mai departe Haviland Tuf, Moise a declansat o epizootie care a ucis vitele dusmanilor.
— A sarit peste epizootie, zise Rej Laithor. Aveam turme pe campie, dar am pus paznici in jurul lor, precum si in pivnitele in care se aflau animalele-pentru-carne. Il asteptam. Nu s-a intamplat nimic. A sarit si peste bube, slava bunatatii, si peste grindina. Mi-ar fi placut sa-l vad producand grindina in arcologie. A trecut direct la lacuste.
— Bineinteles, comenta Haviland Tuf. A opta plaga. Acele lacuste au mancat tot ce aveati pe campuri?
— Lacustele nu s-au atins de campuri. Au aparut in interiorul orasului, in compartimentele inchise, cu rezervele de grau. Surplusul strans in trei ani a disparut peste noapte.
— A noua plaga, zise Haviland Tuf, a fost intunericul insusi.
— Imi pare bine ca pe asta am pierdut-o, declara Jaime Kreen.
— Toate luminile din oras s-au stins, povesti Rej Laithor. Echipa noastra de interventie trebuia sa-si croiasca drum printre mormane de muste moarte si lacuste vii, scarpinandu-se din cauza paduchilor. N-avea nici un rost. Oamenii plecau deja cu miile. Am ordonat ca orasul sa fie abandonat de indata ce a devenit limpede ca pana si statiile secundare de energie erau pline de insecte. Dupa aceea, totul a mers foarte repede. O saptamana mai tarziu, locuiam intr-o cabana neincalzita din Muntii Muncii Cinstite, invatand sa folosesc o roata de tors, incheie ea cu voce stridenta.
— Soarta dumneavoastra a fost una extrem de trista, incuviinta Haviland Tuf, cu acelasi ton neutru. Dar nu trebuie sa disperati. Cand am aflat de la Jaime Kreen de chinurile pe care le indurati, am decis imediat sa va ajut. Iar acum sunt aici.
— Sa ne ajuti? intreba Rej Laithor neincrezatoare.
— Voi recastiga pentru dumneavoastra Orasul Sperantei, afirma Haviland Tuf. Ii voi dobori pe Moise si Restaurarea Sfantului Altruism. Va voi elibera de roata de tors si va voi reda vocecodorul.
Tanara si fostul grasan radiau. Rej Laithor continua sa ramana incruntata.
— De ce?
— Rej Laithor ma intreaba de ce, vorbi Haviland Tuf catre Dax, mangaindu-i usor blana. Motivele mele trezesc intotdeauna suspiciuni. Oamenii din aceasta era moderna, dificila, nu mai au incredere, Dax, se vaita el, apoi se uita la administratoarea-sefa. Va voi ajuta pentru ca situatia de pe Caritate ma impresioneaza, pentru ca poporul vostru sufera cu adevarat. Moise nu-i un altruist veritabil, stim amandoi, dar asta nu inseamna ca impulsul catre autosacrificiu si bunavointa a disparut in omenire. Il deplang pe Moise, resping metodele sale si folosirea de catre el a unor insecte si animale inocente, intr-o maniera nenaturala, pentru a-si impune vointa unor tovarasi fiinte umane. Toate aceste motive va sunt suficiente, Rej Laithor? Daca nu, spuneti-mi, iar eu imi voi lua Arca si voi pleca.
— Nu, spuse ea. Nu, nu face asa ceva! Acceptam. Eu accept, in numele Orasului Sperantei. Daca reusesti, iti vom construi o statuie pe care o vom aseza in varful orasului, pentru a fi vazuta de la multi kilometri.
— Pasarile in trecere s-ar usura pe o asemenea statuie, declara Haviland Tuf. Vantul ar razui-o si ar eroda-o; in plus, ea va fi plasata prea sus pentru a-i distinge cineva trasaturile. O statuie ca aceasta poate sa-mi gadile vanitatea — sunt un om marunt, cu toata inaltimea mea, si ma incanta usor asemenea lucruri — dar as prefera sa stea in cea mai mare piata publica a dumneavoastra, ferita de orice prejudicii.
— Bineinteles, zise iute Laithor. Orice doresti.
— Orice, spuse Haviland Tuf — nu era o intrebare. In afara de statuie, vreau sa primesc cincizeci de mii de standarzi.
Figura femeii deveni palida, apoi rosie.
— Ai spus…, incepu ea, intr-un fel de soapta sugrumata. Tu… bunavointa… altruism… nevoile noastre… roata de tors…
— Trebuie sa-mi acopar cheltuielile, explica Haviland Tuf. Fara indoiala, sunt dornic sa va daruiesc o parte din timpul meu personal pentru rezolvarea acestei probleme, dar resursele Arcei sunt prea valoroase pentru a fi irosite. Trebuie sa mananc. Cu siguranta ca in trezoreria Orasului Sperantei se gaseste cat sa achitati aceasta suma minuscula.
Rej Laithor scoase un sunet dispretuitor.
— Rezolv eu problema asta, interveni Jaime Kreen, intorcandu-se spre Tuf. Zece mii de standarzi. Nici un sfant mai mult. Zece mii.
— Imposibil. Costurile mele vor depasi cu certitudine patruzeci de mii de standarzi. Pot posti o vreme, asa ca voi lua doar aceasta suma si voi accepta o mica pierdere. Poporul dumneavoastra sufera…
— Cincisprezece mii, zise Kreen. Haviland Tuf nu scoase o vorba.
— Oh, drace! exclama Jaime Kreen. Bine, patruzeci de mii! Sper ca pisica asta blestemata sa moara de guta!
Barbatul numit Moise obisnuia sa se plimbe in fiecare seara de-a lungul cararii gloduroase ce serpuia pe Muntele Muncii Cinstite, pentru a privi frumusetea apusului si a medita in solitudine la problemele zilei.
Inainta cu un mers iute, pe care putini tineri il aveau, tinand bastonul lung, cu capat incovoiat, in mana, cu o expresie pasnica intiparita pe figura si cu ochii fixati asupra orizontului indepartat. Deseori parcurgea o duzina de kilometri, inainte de a se intoarce acasa.
Stalpul de foc ii aparu in timpul unei asemenea plimbari.
Abia urcase un deal cand il vazu — un tub ce se rasucea, se zvarcolea, alcatuit din flacari portocalii, strabatut de scanteieri cu nuante de albastru si galben, care se indrepta printre stanci si praf catre el. Era inalt de cel putin treizeci de metri si-l insotea un norisor cenusiu, care-l incununa.
Moise ramase pe culmea dealului, rezemat in baston, privindu-l cum se apropie.
Stalpul de foc se opri la cinci metri de el, pe terenul aflat putin mai jos.
— Moise! spuse el, cu o voce bubuitoare, tunatoare, eu sunt Domnul Dumnezeu, iar tu ai pacatuit impotriva mea! Da-mi poporul inapoi!
Moise chicoti.
— Foarte reusit, comenta el, cu vocea-i de bas. Intr-adevar, foarte reusit!
Stalpul de foc tremura si se rasuci.
— Elibereaza poporul Orasului Sperantei din robia ta cruda! ceru el. Altfel, in mania mea, voi abate plagi asupra ta!
Moise se incrunta si indrepta bastonul catre stalpul de foc. — Ti-as fi recunoscator daca ti-ai reaminti ca eu sunt cel care a adus plagile aici!
In vocea lui se simtea o urma de ironie.
— Plagi false de la un profet fals, dupa cum bine stim amandoi! bubui stalpul de foc. Toate trucurile si parodiile tale neinsemnate imi sunt cunoscute mie, Domnul Dumnezeu, cel al carui nume l-ai profanat. Da-mi poporul inapoi, sau te voi face sa vezi teribila fata a veritabilei molime!
