pe S’uthlam agriculturii, spre a obtine mai mult din mai putin. Si asa a fost. Din nefericire, n-am tinut seama in mod adecvat de perversitatea speciei umane. Dupa cum ati declarat chiar dumneavoastra, lantul alimentar s’uthlamez e departe de eficienta optima. Desi aveti animale-de-came pentru producerea proteinelor, persistati in cresterea si hranirea turmelor de animale risipitoare, pur si simplu pentru ca unii dintre bogatasii carnivori prefera gustul acelei carni feliilor din animalul-de-carne. Tot asa, continuati sa cultivati omnigraunte si nanograu, pentru savoare si varietate culinara, desi pastaile-tricotate v-ar aduce mai multe calorii pe metru patrat. Pe scurt, s’uthlamezii persista sa prefere hedonismul in locul ratiunii. Asa sa fie. Proprietatile atragatoare si savoarea manei sunt unice. O data ce s’uthlamezii vor manca din ea, nu vor exista reprosuri privitoare la gust.
— Poate, zise Tolly Mune neincrezatoare, dar…
— In al doilea rand, continua Tuf, mana creste repede. Dificultatile extreme cer solutii extreme. Mana reprezinta o asemenea solutie. Este un hibrid artificial, o creatie genetica obtinuta prin impletirea de fasii de ADN din zece plante, printre stramosii ei naturali aflandu-se tufisul de paine de pe Hafeer, buruiana-insinuanta-de- noapte de pe Noctos, sacii-de-zahar de pe Gulliver si o varietate speciala de kudzu, chiar de pe Vechiul Pamant. Veti descoperi ca-i rezistenta, ca se raspandeste repede, ca are nevoie de putina ingrijire si-i capabila sa transforme un ecosistem cu o viteza uimitoare.
— Cat de uimitoare? intreba sec Tolly Mune.
Degetul lui Tuf se misca usor, apasand o tasta sclipitoare de pe bratul glisorului. Dax torcea.
Luminile se aprinsera.
Tolly Mune clipi, din cauza stralucirii subite.
Se aflau in centrul unei incaperi circulare imense, cu diametrul de peste o jumatate de kilometru, iar acoperisul ca o cupola se curba la o suta de metri deasupra capetelor lor. In spatele lui Tuf, iesira din perete o duzina de ecosfere inalte, din plastotel, fiecare fiind deschisa in partea superioara si plina cu sol. O duzina de tipuri diferite de sol, reprezentand o duzina de medii diferite, cate unul in fiecare habitaclu — nisip pufos, alb; mal verde-cenusiu; lut rosu, dens; prundis albastru, cristalin; cernoziom; sol de tundra, tare ca gheata. In fiecare ecosfera crestea o planta mana.
Si crestea.
Si crestea.
Si crestea.
Plantele din centru erau inalte de cinci metri. Vitele lor cataratoare se ridicasera de mult peste marginile habitaclului. Carceii serpuiau pe podea, ajunsesera la o jumatate de metru de Tuf impletindu-se, ramificandu-se si re-ramificandu-se. Acoperisera pe trei sferturi peretii incaperii. Se prindeau nesigure de tavanul neted, alb, din plastotel, eclipsand pe jumatate panourile de iluminare, incat lumina cadea pe podea in modele incredibil de complicate, alcatuite din umbra si, filtrata prin frunze, parea verzuie. Peste tot dadeau in rod fructe de mana, in forma de pastai albe, mari cat un cap de om, atarnand de vite, impingandu-se prin incalceala. de tulpini. In timp ce priveau, o pastaie cazu pe podea, cu un plescait usor. Acum, Tolly Mune intelegea de ce ecoul rasunase atat de bizar amortizat.
— Aceste exemplare anume, anunta Haviland Tuf cu vocea-i lipsita de expresivitate, au iesit din spori cu vreo paisprezece zile in urma, cu putina vreme inainte de prima intalnire cu stimata prim consilier. Un singur spor in fiecare habitaclu, doar de atat a fost nevoie. In acest rastimp, nu le-am udat, nu le-am fertilizat. Daca as fi facut un asemenea lucru, plantele n-ar fi fost atat de mici si de sfrijite ca aceste sarmane exemplare pe care le vedeti.
Tolly Mune se ridica in picioare. Traise multi ani la zero g, de aceea pentru ea insemna un chin sa stea in gravitatie deplina. Simtea o apasare in piept si un gust neplacut in fundul gurii. Stia ca trebuie sa profite de orice avantaj psihologic, chiar si de unul atat de marunt cum ar fi faptul ca era in picioare, in timp ce restul stateau asezati. Tuf ii oprise rasuflarea cu scamatoria lui cu mana, era coplesita numeric, Ciomag se afla doar viata stie unde, in timp ce Dax statea langa urechea lui Tuf, torcand satisfacut si privind-o cu ochi mari, aurii, care descopereau orice tertip amarat.
— Foarte impresionant! spuse ea.
— Sunt incantat ca ganditi astfel.
— De fapt, ce propui?
— Propunerea mea e urmatoarea: vom incepe imediat sa semanam mana pe S’uthlam. Livrarea va fi facuta cu ajutorul navetelor Arcei. Mi-am permis sa umplu calele cu gogosi-aeriene explozive, continand spori de mana. Eliberati in atmosfera intr-un anumit mod, prestabilit, pe care l-am inventat eu, sporii vor fi purtati de vant si imprastiati pe toata planeta. Cresterea va incepe imediat. S’uthlamezii nu vor trebui sa depuna vreun efort, ci doar sa culeaga si sa manance.
Apoi se intoarse de la Tolly Mune catre trimisii planetelor aliate.
— Domnilor, banuiesc ca va intrebati ce rol jucati dumneavoastra in toata povestea asta.
Ratch Norren isi ciupi obrazul si vorbi in numele tuturor.
— Asa e, spuse el, privind nelinistit in jur. Am ajuns la ce-am spus mai inainte. Vitele astea vor hrani toti suthii. Si ce daca? Pe noi nu ne priveste.
— Credeam ca urmarile sunt evidente. S’uthlam reprezinta un pericol pentru planetele aliate doar pentru ca populatia sa ameninta permanent sa consume rezervele de hrana ale planetei. Acest lucru face S’uthlam-ul, altfel o planeta pasnica si civilizata, inerent instabil. Cat timp tehnocratii au fost la putere si au mentinut situatia intr-un echilibru relativ, S’uthlam-ul a fost cel mai cooperant dintre vecini. Dar acest mers pe sarma trebuia sa dea gres pana la urma, iar esecul lor ii aducea, inevitabil, la putere pe expansionisti, transformandu-i pe s’uthlamezi in agresori periculosi.
— Eu nu-s o expansionista amarata! se ratoi Tolly Mune.
— Nici n-am insinuat asa ceva, spuse Tuf. Dar nu sunteti prim consilier pe viata, cu toate calitatile dumneavoastra evidente. Razboiul e gata sa inceapa, chiar daca-i unul de aparare. Cand veti fi schimbata, va va lua locul un expansionist, iar lupta va deveni razboi de agresiune. In circumstante ca acestea pe care le creeaza s’uthlamezii, razboiul e sigur ca foametea, iar un singur conducator, indiferent cat de bine intentionat si de competent ar fi, nu-l poate evita.
— Exact, spuse cu voce clara tanara baietoasa de pe Planeta lui Henry, cu o perspicacitate in ochi ce-i contrazicea trupul adolescentin. Iar daca razboiul e inevitabil, atunci sa-l purtam acum si sa rezolvam problema o data pentru totdeauna.
— Triunicul Azur este de acord, se auzi o soapta.
— Aveti dreptate, interveni Tuf, doar daca admitem drept corecta premisa ca razboiul e inevitabil.
— Abia ne-ai spus ca afurisitii de expansionisti vor porni razboiul in mod inevitabil, Tuffer! se planse Ratch Norren.
Tuf mangaie cotoiul negru cu mana lui mare, alba.
— Incorect, domnule. Declaratia mea despre inevitabilitatea razboiului si foametei se baza pe colapsul echilibrului instabil dintre populatia s’uthiameza si rezervele de hrana ale planetei. Daca acest echilibru fragil va fi refacut, S’uthlam-ul nu va mai reprezenta o amenintare pentru celelalte planete din zona. In aceste conditii, cred ca razboiul e inutil si, moral, lipsit de sens.
— Si afirmi ca vita asta extensibila, pestilentiala, va rezolva treaba? intreba dispretuitoare femeia de pe Jazbo.
— Intr-adevar.
Ambasadorul de pe Skrymir scutura din cap.
— Nu. Faci eforturi serioase, Tuf, iti admir devotamentul, dar nu te cred! Vorbesc in numele tuturor aliatilor cand spun ca nu mai credem in alta descoperire epocala. S’uthlam a avut incoltiri, infloriri, rodiri si revolutii ecologice. Pana la urma, nu s-a schimbat nimic. Trebuie sa rezolvam problema o data pentru totdeauna.
— Departe de mine gandul de a ma amesteca in nebunia dumneavoastra sinucigasa, spuse Tuf, scarpinandu-l pe Dax dupa ureche.
— Nebunie sinucigasa? intreba Ratch Norren. Ce vrei sa spui? Tolly Mune ascultase totul. Se intoarse spre aliati.
— Inseamna ca ai pierdut, Norren, zise ea.
Trimisii rasera — un chicotit politicos al celei de pe Planeta iui Henry, un hohotit al femeii de pe Jazbo, un tunet zgomotos al ciborgului.
— Aroganta s’uthlamezilor nu inceteaza sa ma uimeasca, declara barbatul de pe Skrymir. Nu te lasa
